Nicoleta Simionescu este profesoară de Limba și literatura română la Colegiul Național Iulia Hasdeu din București și ține un seminar de literatură română postbelică la Facultatea de Litere a Universității din București, unde lucrează la o teză de doctorat. După ce a abandonat un job în marketing, a intrat în învățământ, unde a-nvățat că poate schimba vieți dacă-și păstrează entuziasmul și tenacitatea în a nu accepta „lasă-că-merge-așa-urile” și „nu-se-poate-urile” întâlnite la tot pasul. Coordonează echipele participante la concursul Humanitas în licee, organizează întâlniri cu scriitori, își îndrumă elevii spre proiecte și activități care să le pună talentele în valoare și-ncearcă să găsească noi metode prin care să le arate că merge și altfel și că se poate întotdeauna mai mult.
Care e cartea care ți-a plăcut cel mai mult când erai elevă și care e cea de care te-ai îndrăgostit cel mai tare de când ești profesoară?
În adolescență am dezvoltat o pasiune pentru proza lui Marin Preda, o scriere proteică, multinivel. Mi l-am și apropiat într-un moment de cumpănă (ca, probabil, toate momentele adolescentine) și, ca un cititor-erou, am căutat identificări și interpretări ale experiențelor proprii sau la care am asistat în familie, căci am fost crescută de bunici, într-un spațiu rural nu cu mult diferit de cel abordat constant de Preda, și într-un timp al retrocedărilor, când relația țăran-pământ recăpăta o nouă valoare. În verile petrecute în satul bunicilor, Preda a început treptat să treacă în plan secund în timp ce descopeream literatura străină (Harriet Beecher Stowe, Jane Austen, Emily Brontë, Mark Twain, Jack London, apoi Fowles, Márquez, Capote și alte nume ce puteau fi găsite în biblioteca din sat sau în cele din Craiova). Acum am cafenele preferate, parcuri preferate, locuri în care mă întorc mereu, însă lectura a căpătat o nouă dimensiune pentru mine. În ultima perioadă îmi este greu să mă detașez de statutul profesional și, de fiecare dată când citesc o carte, încerc să o văd și prin ochii elevilor, întrebându-mă cum aș putea să o folosesc. Interesul meu merge acum în mai multe direcții, incluzând științele, cu limbajul lor proaspăt democratizat, tematicile istorice, istoria mentalităților, fenomenul artistic în sens larg, așa că mi-e greu să fac un top, deși topurile sunt la modă.
Cum au fost începuturile în învățământ?
Anevoioase, complicate, provocatoare, ostile… poți adăuga și tu alte cuvinte în serie și tot nu am reuși să surprindem traseul unui debutant. Te lovești, împins de entuziasmul unui început, de un sistem rigid, închistat, reticent la schimbare, un sistem-organism-parazit care te sufocă și îți anulează aproape fiecare mișcare și nu doar prin birocrație, ci și prin încăpățânarea de a păstra un anume statu-quo. Spre norocul meu, am întâlnit câțiva oameni minunați care continuă să lupte singuri sau alături de cei care au încă elan pentru o cât de mică schimbare. Am descoperit, în primii ani în învățământ, raportul de forțe dintr-o școală, incapacitatea unui profesor de a-și asigura stabilitate, imposibilitatea de a ajuta un elev a cărui familie îți refuză mâna întinsă, conflictele dintr-o școală etc. Tot în primii ani, am descoperit și binele pe care îl putem face. Contactul cu elevii mi-a deschis ochii. Am văzut ce poate face cu adevărat un om când iese pe ușa unei multinaționale sau a unei firme de publicitate sau marketing online, cum a fost cazul meu. Nu încerc să creez merite acolo unde nu sunt, dar profesorii încă pot schimba viața unui elev, așa cum și elevii pot schimba traseul unui profesor. Parteneriatul acesta m-a motivat, astfel că am găsit putere să dau examenul de „titularizare” de câte ori a fost necesar. Chiar dacă am avut doar note mari, mereu peste 9 și chiar a doua notă pe municipiu, nu au existat posturi pe perioadă nedeterminată pe care să le pot alege. În ultimii 7 ani nu am avut nici măcar o vară liberă, fără examene, dar tot efortul a meritat, pentru că am ajutat cel puțin un elev să se descopere, să se așeze la locul lui, în funcție de propriul potențial. Merită să faci meseria asta o eternitate. Dacă reușești să îți păstrezi echilibrul.
Cum arată ziua unui profesor de limba și literatura română?
Depinde mult de zi. În fiecare an am multe ore peste normă (de exemplu, anul trecut am avut 25 în loc de 18 + dirigenție). Dar calculul ingrat al majorității stipulează că muncim puțin și avem vacanțe multe, fără a privi îndeaproape ce presupune meseria asta. Orele de predare efectivă sunt completate cu orele de evaluare. Ca exemplu, ca să corectez un rând de teste petrec în jur de 5-6h, or pentru fiecare dintre cele 6/7 clase trebuie să am 3/4 note. Adaug, evident, ore de pregătire suplimentară în școală, pentru că sunt copii care nu își permit sau nu vor meditații, iar eu oricum nu fac. Mai sunt hârtii și rapoarte pe care trebuie să le faci zilnic, scrisori de recomandare, îndrumări personale, discuții private cu părinții sau elevii (într-un an pot să am chiar și 250 de elevi) etc. Adaug partea mea preferată: lucrul cu textul și cercetarea, căutarea celor mai bune texte/fragmente sau metode. În același timp, coordonez echipa Humanitas în licee (cu nenumărate întâlniri de pregătire), organizez, alături de colegi, întâlniri cu scriitori și oameni de cultură, particip la cursuri de perfecționare (de exemplu, două dintre proiectele mele preferate de anul acesta, coordonate de Universitatea din București: Etică și integritate în sistemul educațional preuniversitar and REDEM – Democrație și vot. Provocări și dileme etice), îndrum și pregătesc elevii pentru concursuri și proiecte, verific texte pentru diverse publicații (micii elevi sunt mari poeți și prozatori), caut proiecte în funcție de interesele și talentele lor. Îmi doresc să facem și un club de lectură și unul de cinematografie sau măcar ateliere de educație cinematografică. Se adaugă, la toate acestea, conferințele științifice la care particip și proiectele personale, dar și lecturile private, atât de necesare mie.
Ultimii doi ani au însemnat o transformare uriașă pentru școala românească. Și-au mai găsit loc cărțile în programul plin de Zoomuri al elevilor? Dar în al profesorilor?
Poate și-au găsit mai mult decât oricând. Sau poate deloc. Obișnuiam și înainte de această perioadă să le ofer libertatea de a prezenta cărți pe un anumit subiect, dar discuțiile și dezbaterile din clasă se extindeau mereu, iar timpul pentru proiecte individuale putea fi destul de limitat. În ultimii doi ani, lucrurile s-au schimbat treptat, mai ales pentru generația zoom, dar nu numai. La început am avut impresia că elevii reușesc să se adapteze și să se comporte natural într-un „spațiu” care le este familiar. Dar tocmai această familiaritate a deturnat, probabil, atenția. Cei mai mulți au intrat într-o rutină ineficientă, s-au ascuns pentru că se simțeau prea expuși sau au profitat de ambiguitatea perioadei și de absența cadrului legislativ și și-au urmat interesele personale chiar și în timpul orelor, fie că era vorba de jocuri, filme sau pur și simplu de somn. Așa că ne-am văzut nevoiți să căutăm și să inventăm noi metode de angajare a atenției, de stimulare, de modelare și consolidare a unor parcursuri ce păreau pe cale să se prăbușească. Am găsit, evident, nenumărate platforme și programe utile, dar nu poți face permanent lecții folosind softuri interactive, programa te împinge, vrei sau nu, într-o anumită direcție. Așa că am dublat temele și operele studiate cu teme și opere care răspund mai bine interesului elevilor (cărți istorice, jurnale și memorii, texte literare din sfera adolescenței), cu proiecte care le solicită competențele digitale, plecând de la jocurile lor preferate, exerciții de creație, având în vedere textele funcționale pe care le abordam la clasă etc. Sunt mici subterfugii prin care încercam să îi readuc pe un traseu cunoscut, dar nu poți face permanent acest demers decât cu mari costuri și sacrificii. Așa că întrebarea ta poate primi diferite răspunsuri, în funcție de dorințele individuale ale elevilor, de responsabilitatea lor și de efortul depus de profesor.
Ca să preiau eterna formulă fatalistă, mai citesc elevii din ziua de azi?
Există voci din tonul cărora transpare nu un pragmatism, cum de multe ori este interpretat, ci o inapetență pentru educație. Auzim des întrebări de tipul: De ce trebuie să citim asta? De ce trebuie să învăt eu istorie la mate-info? Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că vocile acestea sunt voci de copii, încă în schimbare, în proces de modelare. Relația lor cu succesul sau cu eșecul, cu performanța și lectura se construiește pe un fundament a cărui imagine o putem identifica, de multe ori, în familie, dar care poate fi schimbată în mediul școlar. Sau invers. De multe ori, nu au o disciplină a lecturii, citind și învățând în salturi. Și acest lucru poate fi modificat. Nu aș afirma însă că elevii din ziua de azi nu mai citesc. Citesc fragmentar și fragmentat, au un alt tip de atenție, un alt nivel de concentrare din cauza relației strânse pe care o au cu dispozitivele electronice. Dar mulți citesc. Ce pot să spun în mod cert e că nu (mai) citesc ca noi, nu citesc ce citeam noi, dar acest lucru este normal. De cele mai multe ori, nu înțeleg mentalitatea din trecut, nu pot interpreta, cu instrumentele pe care le au, un moment istoric sau literar anterior. Noi trebuie să mediem această relație complicată. Ei filtrează tot ceea ce citesc prin propria viziune despre lume, mult diferită de cele anterioare. Și atunci ei refuză textele canonice și se îndreaptă, pentru lectura privată, spre texte contemporane, care abordează interesele și preocupările lor. Se îndreaptă, deci, spre manga, comics, anime, spre cărți cu supereroi, lupte, magie, lumi fantastice, SF, cărți cu o altă sensibilitate, una pe care o recunosc. Bineînțeles, se întorc și spre literatura clasică, așa-zis canonică, dar de obicei spre finalul liceului, când interesul s-a lărgit și viziunea s-a modelat.
Care sunt strategiile tale pentru a-i apropia pe elevi de lectură sau a le menține pasiunea pentru cărți?
În primul rând, încerc să nu îi forțez (uneori nici nu aș putea). Adolescenții, dar și adulții, tind să refuze, să respingă autoritatea, generând un efect contrar celui așteptat. Programele în general, mai accentuat cea pentru clasa a IX-a, oferă profesorului libertatea de a alege textele ce urmează a fi studiate, așa că demersul meu pornește mereu de la clasă, de la interesele elevilor, pentru că orice comprehensiune este generată de relația dintre text-context-cititor. De cele mai multe ori, încerc să prezint operele generând dezbateri sau apelând la un aspect ce le poate stârni interesul. În plus, le ofer mereu posibilitatea de a alege o carte pe care o vor prezenta și pe care o vom discuta împreună sau de a face un proiect pornind de la aspectele discutate în clasă. De exemplu, cronologia Războiului Mondial așa cum este prezentată în romanul lui Camil Petrescu. Sau statutul femeii în secolul al XIX-lea/al XX-lea; Perioada Medievală în jocuri și cărți etc. Pentru ei este important să realizez legături inter și transdisciplinare, așa că le spun, de multe ori, că literatura completează istoria, sociologia, filosofia sau alte discipline spre care ei își îndreaptă atenția, că oferă o privire în culisele științelor, articulând o frescă socială (nu neapărat ca spațiu vast, ci ca reflectare încăpătoare a detaliilor sociale sau a momentelor socio-politice) mai amănunțită decât o lecție de atlas, atunci când își propune acest lucru etc. Și pentru că generația aceasta se (auto)caracterizează prin diferență/diferit, le propun să urmărească și reprezentările diferitului/Celuilalt, excepționalului/singularului sau tipicului în textele abordate. Nu în ultimul rând, le explic de ce este important studiul textelor canonice, de ce le oferă un instrumentar care le structurează gândirea și gustul estetic, cum literatura contribuie la modelarea indivizilor, dar și a diferitelor concepte și cum reflectă traumele individuale și colective, fiind, în același timp, o încercare de înțelegere a acestora. Mizez pe capacitatea lor de înțelegere și acceptare a traseului școlar. Nu funcționează mereu, evident.
Mai există loc, pe lângă lecturile obligatorii din programă, și de lecturi de plăcere?
De multe ori, lectura privată primează, pentru că cea școlară e percepută ca vetustă, plictisitoare, obligatorie. Dar se pot realiza legături între lectura privată, cea școlară și cea funcțională. De fapt, asta trebuie să facem, să găsim loc și timp pentru fiecare și pentru toate și să formăm, cum spun didacticile, competențe de comprehensiune și interpretare care să acopere întreaga paletă de texte, pentru că degeaba știu, de multe ori mecanic, care sunt mijloacele artistice, dacă se lasă păcăliți de fake news. În fond, depinde foarte mult de structura elevului. Dacă până la 14-15 ani, când ajunge la liceu, nu a citit decât din obligație și nu crede că lectura îl poate ajuta, pentru că „x nu a citit niciodată o carte și are foarte mulți bani”, demersul nostru are mici șanse de reușită. Dar nu este imposibil.
Din ce știi, care sunt sursele de aprovizionare de cărți ale elevilor? Biblioteci școlare, publice, și le cumpără?
În general, elevii (sau părinții acestora) cumpără cărți tipărite (din ce în ce mai rar, totuși) sau descarcă ediții electronice pentru Kindle din librăriile online, de pe diferite site-uri sau prin intermediul unor aplicații pentru cărți digitale sau audiobooks. Formatul digital a câștigat teren în ultimii ani, iar aplicațiile specifice nu mai reprezintă doar o nișă în țara noastră. Cunosc elevi care nu știau că în școală există o bibliotecă de unde pot împrumuta cărți. Nici după ce află de existența acesteia nu o frecventează prea des pentru că oferta nu este una pe placul lor. Spațiile nu sunt prietenoase, nu întrunesc minime condiții de confort, nu sunt ceea ce elevii caută sau își imaginează. Avem în plan un mic proiect în această direcție, sper să se concretizeze.
Care este cea mai ce recomandare de lectură pe care le-ai dat-o până acum, cartea care i-a impresionat pe cei mai mulți?
E greu de ales un titlu, pentru că reacțiile sunt diferite în funcție de colectiv, de interesele personale sau de vârstă. Cei mici (clasa a IX-a) sunt impresionați de romanele grafice (Maus, Persepolis, mai nou Jurnalul Annei Frank), dar și de texte mai complicate (Pădurea spânzuraților, Maitreyi, REM, De veghe în lanul de secară, Memoriile unei fete cuminți or Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Matei Iliescu sau textele unor Dan Lungu, Cezar Paul-Bădescu, Liliana Corobca etc). Cei mari participă cu plăcere la dezbateri ce pornesc de la distopii și antiutopii (Ferma animalelor, 1984, Fahrenheit, Minunata lume nouă, Povestea slujitoarei etc.), dar și de la texte intrate în bibliografiile obligatorii (texte de Shelley, Dostoievski, Tolstoi, Kafka, Fowles, Soljenițîn, Kundera) sau mai recente (Ishiguro, McEwan, Alina Nelega, Lavinia Braniște, Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Gabriela Adameșteanu, Ludmila Ulițkaia etc.) În clasele terminale, de obicei, sau odată ce se desprind de tiparele clasice, ei descoperă și gustul poeziei contemporane și sunt uimiți de poezia scrisă de autorii recenți sau de cei „în viață”, cum spun ei, care nu apar pe pereții din școli: Cristian Popescu, Mariana Marin, Anastasia Gavrilovici, Ioan Es. Pop, Cosmin Perța, Ruxandra Novac, Nora Iuga etc. Am enumerat câteva texte și nume, dar nu există un tipar sau un traseu prestabilit. Dacă te încumeți să împingi elevii spre lecturi din afara programei, trebuie să fii pregătit cu un inventar larg, din care să își poată alege, sau să oferi sugestii individuale, personalizate, pentru că au o răbdare limitată cu textul. Din păcate, în școală timpul este insuficient, așa că trebuie să improvizăm liste, care pot fi privite cu ironie, dispreț sau interes. Uneori, schimbă radical un traseu. Alteori, acestea rămân la statutul de listă, obligatorie sau nu, cu efect zero.
Ai primit și tu recomandări de la ei? Dacă da, care ți-a plăcut cel mai mult?
Da, am primit destule și încerc să le citesc, pentru că e important să vadă că și ei au o influență asupra noastră, că mergem în pas cu ei și că nu refuzăm ceea ce ar putea părea în afara intereselor noastre personale sau profesionale. E important să pornim discuții de la aceste sugestii, e de fapt o bună strategie pentru a-i apropia de literatură. Nu le citesc doar din aceste motive, ci și pentru că sunt interesante și, de cele mai multe ori, foarte bune. E interesant cum direcțiile de cercetare din prezent se reflectă în lecturile elevilor. De exemplu, discutând despre cruzimea din opera lui Creangă și despre statutul eroului din basmele populare prin raportare la basmele și poveștile acestuia, elevii au orientat natural discuția către eroul feminin, către prințese și statutul acestora și mi-au recomandat Prințese necuviincioase, o carte de Linda Rodriguez McRobbie despre prințese și femei adevărate, care nu au avut parte de un final de poveste, dar care și-au croit propriul destin. De aici, evident, s-au născut discuții despre statutul femeii, despre stereotipuri și clișee, despre așteptări nerealiste și constructul social etc. E o carte care mi-a mers la suflet și pe care o folosesc de atunci constant.
Ai condus echipele Colegiului Național Iulia Hasdeu participante la Humanitas în licee, concursul de cultură generală, organizat de editura Humanitas. Cum au decurs lucrurile?
Concursul acesta e o provocare, dar una plină de satisfacții. Practic, observi cum un elev se schimbă prin contactul cu o lume culturală necunoscută lui până atunci, printr-un pas în afara zonei lui de confort. Învață să gestioneze eșecul, să nu fie destabilizat de unul și, în același timp, își dă seama că acesta este uneori o nouă șansă. Învață și să își asume micile victorii cu smerenie și să muncească în continuare. Învață să caute informații suplimentare, să nu se mulțumească cu cele primite din cărțile din bibliografie, căci întrebările sunt construite de așa natură încât concurenții trebuie să fie familiarizați nu doar cu bibliografia, ci și cu biografia personajelor.
Au venit organizatorii către voi cu sugestia de a înscrie colegiul în competiție sau v-ați înscris voi?
Ne-am înscris noi, la sugestia unui coleg care lucra într-un alt colegiu și care, la momentul respectiv, nu mai putea să coordoneze echipa acelui liceu și avea nevoie de un înlocuitor. A fost norocul nostru, de fapt.
Cum îi convingeți pe elevi să participe? Sau, dimpotrivă, sunt prea mulți doritori și trebuie să faceți o selecție?
Sunt mulți cei care își doresc să participe la activități extracurriculare, dar e necesară și o selecție. Pentru că participarea la acest concurs nu necesită doar curiozitate și o bună memorie, ci și motivație intrinsecă, spirit de echipă, o bună colaborare, ce generează o corectă gestionare a sarcinilor și o responsabilitate nu doar față de sine, ci și față de echipă. E forma de organizare care, din punctul meu de vedere, trebuie să stea la baza multor lecții, pentru că implică grijă și reciprocitate, parteneriat și afecțiune, transformă, pentru că îi ajută să descopere și să se descopere.
Care este feedbackul pe care îl primești de la elevii participanți?
Elevii sunt încântați de concurs în sine, de experiență, de cărțile selectate, de lucrul în echipă. Deși dificile, temele abordate îi ancorează în prezent, le deschid perspective noi de care, oricât de implicați ar fi fost până în momentul concursului în activitățile școlare, nu erau conștienți. Până la urmă, aceasta este una dintre șansele noastre de a le deschide uși către spațiul cultural. Ca exemplu, câteva dintre textele din bibliografia din ultimii doi ani: „România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie”, „1927. O vară care a schimbat lumea”, „Viața 3.0. Omul în epoca inteligenței artificiale”, „Despre trup. Anatomii, redute, fantasme”, „Suntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor?”, „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii”.
Se schimbă ceva în relația elevilor cu lectura după participarea la concurs?
Da, se schimbă. Elevii capătă mai multă încredere în ei și în profesor. Pentru că există o continuă campanie de denigrare a școlii și a profesorului, copiii tind să pună totul sub semnul întrebării. Acest lucru nu se mai întâmplă după concurs. Încep să caute, întreabă, solicită, vin constant cu cărți noi în ghiozdan, par mai siguri pe sine, acceptă mai ușor noi provocări și se transformă într-un partener de dialog.
Sunt și alte astfel de evenimente centrate pe promovarea lecturii la care participă Colegiul sau în care îi angrenezi tu pe elevi?
Există nenumărate proiecte la nivel de școală sau de municipiu, doar unele sunt însă de lungă durată. Colega mea, Dorica Boltașu, coordonează de câțiva ani echipa Observator Lyceum, care oferă în cadrul Galei Premiilor Observator cultural un premiu al liceenilor. Alte colege coordonează, an de an, echipa Boovie, festival-concurs de book-trailers. În urmă cu doi sau trei ani am amenajat, împreună cu colegele de catedră, un spațiu neconvențional, BookCafé la mansardă, unde organizăm conversaţii deschise cu scriitori şi personalităţi culturale și unde sper să putem pune pe picioare clubul de lectură al liceului.
Ții și un seminar de literatură postbelică la Facultatea de Litere a Universității din București. Care este feedbackul pe care îl primești de la studenți privind lectura?
Nu există nici aici un principiu general valabil, din păcate. Șopârlele nu mai au valoare pentru studenții din ziua de azi, nu mai sunt decriptate, înțelese, fundalul nu mai poate fi reconstituit decât cu mare dificultate, pentru că se creează o ciocnire zgomotoasă între imaginea acestei lumi apuse și a celei în care ei trăiesc. Iar textele trebuie să fie cu adevărat valoroase, să fie texte de mare respirație, nu doar să reflecte perioada istorică și să practice un discurs saturat de aluzii și insinuări criptice, pentru a rezista unei lecturi critice decenii mai târziu. Parcă studenții nu mai au răbdare cu textele acestea masive prin care trebuie să navighezi și să decodezi la tot pasul și, deși cuprinde literatura recentă, perioada postbelică le este prea puțin cunoscută. Și nu fac trimitere doar la scrierile demonetizate. De multe ori, exceptând numele mari din „actualitatea” literară și canonicii studiați în liceu, studenții nu sunt deloc familiarizați cu această perioadă sau au o cunoaștere superficială a literaturii și a raportului acesteia cu ideologicul.
Se presupune că studenții la Litere citesc by default. Apelezi și aici la artificii de convingere?
Bineînțeles! De fapt, cred că încerc să îmi diversific strategiile tocmai pentru studenți, care sunt uneori mai greu de convins, mai ales cu câteva luni înainte de examenul de licență [literatura postbelică se studiază în al doilea semestru din anul al treilea, an terminal]. Cum spuneam, bibliografia propusă le este, de multe ori, necunoscută și, având în vedere perioada istorică largă pe care trebuie să o acoperim într-un semestru scurt, exhaustivitatea acesteia îi sperie. Sunt, evident, și minunate excepții, studenți cu o privire critică pe deplin consolidată și o voce sigură, cu lecturile la zi și cu o curiozitate care îi transformă în partener permanent de discuție.
Dacă-ar fi să scrii un roman colectiv împreună cu unii dintre elevii tăi (cum a fost minunatul Rubik, scris de Simona Popescu și câțiva studenți și publicat de Polirom în 2008), despre ce ar fi și care ar fi personajul principal?
Greu de spus. Poate despre prietenie sau despre tristețe și suferință. Despre prietenie pentru că în tema asta poți cuprinde întreaga existență: familie, apropiați, profesori, senzații, conversații, experiențe suprasensibile, vulnerabilități, amintiri, tot ceea ce ne definește, de fapt. Despre suferință, pentru că, de multe ori, nu înțelegem că dacă cei din jur nu suferă la fel ca noi nu înseamnă că nu suferă deloc. Iar asta trebuie să fie o lecție pentru elevi și profesori. Cuvântul „empatie” este constant în topul căutărilor în dexonline. Nedumeririle generale transmit ceva sub aspect sociologic despre noi ca popor, despre noi ca oameni. Sau poate despre relația cu literatura, prin care noi toți ne schimbăm, ne transformăm, citim lumea și ne citim. Greu de spus.
(Fotografiile fac parte din arhiva Nicoletei Simionescu.)
