Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor, traducător și editor. Din 2020 coordonează Anansi. World Fiction, imprintul de ficțiune literară al Grupului Editorial Trei. Până atunci, timp de cincisprezece ani, a fost director editorial la Editura Polirom, conducând colecția de literatură universală, Biblioteca Polirom. A publicat volume de eseuri, poezie (printre care Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul and Adorabilii etrusci), romane (Copilăria lui Kaspar Hauser, Abraxas și romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută). A scris cronică de carte, iar acum publică eseuri în Observator Cultural and Dilema. Este doctor în filologie, titlu obținut la Facultatea de Litere a Universității din București, unde a ținut seminarii de literatură și unde se va întoarce ca profesor invitat la masteratul de Teoria și Practica Editării. Piața de carte românească, racordată la și sincronizată cu literaturile lumii, arată așa și pentru că Bogdan-Alexandru Stănescu s-a dedicat fără rest, cu pasiune și profesionalism, profesiei sale.
„Îmi place să citesc încet și să prind câte o jumătate de oră de reverie sub pretextul lecturii”, spuneai acum ceva timp. Cum a arătat cea mai recentă jumătate de oră de reverie și ce a adus-o la viață?
La două săptămâni după încheierea Bookfest-ului, m-am retras la Vadu, în sat, în încercarea de a termina romanul la care scriam de doi ani. A fost mai mult o retragere în care să-mi pun gândurile în ordine, pentru că e vorba despre un roman-frescă, cu foarte multe personaje și biografii, deci necesita câteva lecturi de reamintire și repoziționare în poveste. Am luat cu mine dipticul lui Cormac McCarthy, Pasagerul and Stella Maris, traduse fantastic de Iulia Gorzo, și recunosc că pasajele despre fizică din Pasagerul, sau descrierea peisajelor halucinante din demența aia de țară-continent care se numește SUA m-a ajutat să-mi prind jumătățile de oră de reverie. De regulă, în cazul meu reveria este pistonul care pune în mișcare imaginația, deci e o odihnă activă, similară visului, dacă vreți.
Editura Trei împlinește anul acest treizeci de ani. Patru dintre ei, deși par mult mai mulți, l-a avut alături pe Anansi, zeul poveștilor. Ce înseamnă Anansi în număr de titluri publicate, exemplare vândute sau tipărite, bestsellere și longsellere?
Anansi. World Fiction, înainte de cifre și statistici, înseamnă minunea de a ne fi păstrat între granițele trasate de la bun început. Pentru mine e mai important decât Sectorul Pragmatic Editorial. Dar, bineînțeles, nu se poate editură fără vânzare, așa că vânzările bune – pentru o colecție de literatură – au ajutat și ele. Ca număr de titluri, la Bookfest trecuserăm bine de 100. La capitolul bestsellere, trebuie început cu cei doi prozatori laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură, Annie Ernaux and Jon Fosse, apoi trebuie să menționez câteva surprize, care se califică la ambele categorii: Confessions, de Jaume Cabre, Diary lui Franz Kafka, Scrisori către Milena, ale aceluiași praghez nefericit. Tot la capitolul surprize, Alwarda, volumul de poeme al Ruxandrei Novac, a ajuns la al patrulea tiraj de la lansare, și vorbesc aici de tiraje de câte o mie de exemplare. Tirajul „median” al imprintului este de 2000 de exemplare, iar majoritatea titlurilor au avut parte de reprint. Nu în ultimul rând, Anansi înseamnă și planuri bine conturate, adică aproape 80 de titluri aflate în lucru acum.
Ai vorbit în câteva interviuri despre frenezia și munca aproape continuă care au caracterizat anii de Polirom. Ți s-a schimbat ritmul odată cu trecerea la Grupul Editorial Trei? Unde începe și unde se termină implicarea ta în parcursul titlurilor Anansi?
Nu s-a schimbat nimic în calitatea și intensitatea muncii: au intervenit unele schimbări de rutină datorate sistemului de lucru din grupul Trei, însă de la cererea de titluri, lectura lor, propunerea către boardul editorial, apoi achiziționarea lor de către departamentul de copyright, identificarea traducătorului ideal pentru fiecare titlu în parte, apoi redactarea (redactez „în timpul liber”), alcătuirea textelor de copertă, lectura finală, de BT, bifez toți acești pași fie singur, fie alături de colegul meu, redactorul-șef Alin Croitoru, cu care fac echipă de aproape 15 ani și de cele două colege care fac redactare, Mădălina Marinache and Ruxandra Câmpeanu, dar și de pictorul Andrei Gamarț, cel care semnează toate copertele imprintului. Dacă vrei să obții rezultate pe piața editorială din România și nu muncești doar pentru salariu, nu poți avea momente de relaxare: sistemul editorial este unul dependent de noutăți – iar asta e o sabie cu două tăișuri. Efectul cel mai anxiogen este senzația că munca nu se încheie niciodată, că nu există momente de otium, în care să te lași pe spate și să te bucuri de cărțile pe care le-ai publicat. La Bookfest 2022, Anansi. World Fiction s-a prezentat cu 17 noutăți – ai spune că în săptămâna de după târg ne-am relaxat. Nici pomeneală! În același timp, o altă senzație frustrantă este aceea că nici publicul nu se oprește asupra cărților: nu mă refer la vânzare, ci la o perioadă în care să fie evidentă „îngurgitarea” materiei. Totul pare un soi de sac fără fund, în care se aruncă mii de tone de cuvinte (dacă percepi cuvântul ca având greutate, așa cum mi se întâmplă mie), iar situația e cu adevărat tragică pentru un om care mai și scrie.
În primăvara ce a trecut, din colecție a editurii Pandora M, Anansi. World Fiction a devenit imprint. Ce a însemnat concret această schimbare în economia Grupului Editorial Trei?
Concret, Anansi. World Fiction a ieșit de sub umbrela editurii Pandora M, devenind o entitate cu un grad de independență ridicat. Concret, schimbarea a avut loc mai ales în zona financiar-contabilă. Tot concret, rezultatul imediat a fost o reconfigurare mult mai clară a profilului editorial al editurii Pandora M, care acum este în întregime dedicată literaturii pentru copii, școlari și tineri: picture books, middlegrade & young adult, ca să folosesc jargonul. La Anansi, ceea ce era serie s-a transformat în colecție, lucru ce pune o mai mare presiune asupra celui care gândește imprintul: trebuie să existe un echilibru cantitativ sesizabil între colecții.
În portofoliul Anansi se regăsesc autori câștigători ai unora dintre cele mai importante premii literare internaționale, de la Nobel la Goncourt și The Booker Prize, multe dintre titlurile acestora fiind la voi înainte de anunțarea premiilor. Există un al șaselea simț cu care detectezi succesul viitor? Ce impact au aceste recunoașteri la nivelul receptării românești, al vânzărilor?
Nu, nu există niciun simț de tipul Whirlpool. Cum se spune în pedagogie și în psihologie, îți trebuie cel puțin 10.000 de ore de practică pentru a stăpâni un domeniu. Eu împlinesc în 2025 douăzeci de ani de când lucrez ca director editorial, ani lungi în care nu m-a interesat că s-a încheiat programul, că e weekend sau vacanță. Dacă ești posedat de zona ficțiunii literare, dacă respiri și trăiești în respectiva zonă, nu ai cum să nu sesizezi niște acorduri fine, să simți când un autor e cu adevărat mare, iar altul e „fake”. În plus, dacă țelul tău e să construiești, nu să dai lovitura, la un moment dat construcția ta se va ridica de sub nivelul apei. Va veni răsplata, numai că ea se hrănește din mâlul multor eșecuri. La rădăcina fiecărui premiu câștigat se află alte cărți care în mintea mea ar fi meritat mai mult. Cât despre impactul asupra vânzărilor, se știe că premiul care le influențează dramatic este Nobelul. Aș spune chiar că e singurul care va aduce o schimbare majoră de perspectivă negustorească asupra produsului, ca să folosesc termeni de „nou-vorbă”. Am mai avut surprize plăcute în cazul Bookerului internațional, dar acolo nu pot interveni prea mult analitic, pentru că Gheorghi Gospodinov era deja poziționat ca „good-seller” în momentul câștigării. A fost vorba și de „timing”: a luat Bookerul chiar în noaptea dinaintea Bookfest-ului, iar cartea era deja publicată, a fost un moment de magie neagră editorială.
Deși spuneai că nu urmărești neapărat cele mai noi apariții internaționale și nu participi la licitații supraevaluate, îmi imaginez că nu poți evita cu totul achizițiile de drepturi mai tensionate. Pentru care dintre titlurile Anansi s-au dus cele mai mari bătălii?
Răspunsul se leagă de cele de mai sus: a fost o bătălie grea pentru Itamar Vieira Junior, scriitorul brazilian finalist la Bookerul internațional din acest an, e un exemplu care-mi vine acum în minte. Dar în mare parte, adevărata luptă, în domeniul ficțiunii literare și „foarte” literare, este dusă de editură cu sine. Există tentația de a te extinde prea mult, de a exagera achiziționând la nesfârșit, pentru că sirenele „literary” cântă.
Menționai la lansarea Anansi că nu succesul comercial este obiectivul tău, îngustând baza de selecție a titlurilor de la „literary” la „very literary”. În condițiile acestea care sunt resorturile financiare care susțin imprintul? Și-a creat zeul poveștilor suficienți adepți pentru a fi sustenabil?
Aici cred că răspunsul l-ai dat, într-adevăr. Există o bază de adepți, construită printr-o abordare foarte umană a promovării. Ne-am dorit ca cel puțin pagina de FB a imprintului să aibă o față foarte umană: de la început, din 2020, am hotărât ca de promovare să se ocupe Headsome Communication, în colaborare cu departamentul de promovare al editurii, iar ideea lor a fost să ieșim din zona scorțoasă și comună a publicării de fragmente și a urcării copertei pe pagină. În plus, publicul simte când ești real, când nu spui că faci literary fiction și îi oferi cu totul altceva. Dar, ca să răspund mai exact, da, sunt destul de multe titluri care au vândut și vând foarte bine. Eșecurile absolute, care dau de fapt măsura unei edituri/colecții, le pot număra pe degete.
Care sunt titlurile pe care le pregătiți pentru sezonul toamnă-iarnă?
În momentul când scriu, se pregătesc să intre pe teren, de la încălzire, Istanbul Istanbul, de Burhan Sonmez, Fiul omului, de Jean Baptiste Del Amo, Dostoievski îndrăgostit, de Alex Christofi, O partidă de înot în lac, prin ploaie, de George Saunders, Dragoste în vremea revoltelor, de Ahmet Altan, Spre Betleem, agale, de Joan Didion. Până la Gaudeamus se mai pregătesc pe marginea terenului alte 12 titluri, pe care le păstrez ca surpriză.
Din acest an te vei întoarce să predai la Literele bucureștene, de data aceasta în cadrul masteratului Teoria și Practica Editării. Invidioasă pe cei care vor avea ocazia să-l audieze, nu pot să nu întreb: care vor fi direcțiile în care vei dezvolta cursul „Cartea – de la idee la promovare”?
Cred că va fi un curs absolut funcțional, o abordare „holistică” a domeniului, care să pregătească masteranzii atât pentru conceptul istoric, cât și pentru produsul numit carte. O să încerc să îmbin o mică istorie a cărții și a ideii de editură cu definirea foarte clară a tuturor segmentelor ce compun o editură, de la zona redacțională la marketing, publicitate, vânzare. Un masterand de la editare trebuie să știe și ce este un copyright, nu doar să redacteze. Trebuie să știe care este rabatul mediu în țară, nu doar să facă o notă de subsol. Trebuie să știe ce este un ISBN (ce înseamnă înșiruirea misterioasă de cifre), ce este un CIP, cum se face o copertă, cum se structurează o campanie de promovare, ce este aceea „comission”, cum arată un contract extern, cum arată un contract de traducere. Care e diferența dintre reeditare și reprint. Toate informațiile acestea asigură igiena mintală a celui care și-a propus să muncească în domeniul cărții.
Drepturile de traducere ale romanelor tale sunt reprezentate de The Susijn Agency, o agenție literară din Londra. Cum ai intrat în portofoliul agenției și care este dinamica relației cu Laura Susijn, fondatoarea acesteia?
Nu vreau să mă prefac că am fost ales de agenție dintr-o mare de autori români. Nu cred că Laurei Susijn îi trecuse prin cap, înainte de 2017, să ia în lista ei un autor român. Ca să risipesc orice nelămurire, procentul unui agent literar este de 20% din orice vânzare. Dacă vinzi un copyright în cinci teritorii, cu o medie de 1000 de euro/vânzare, iar agenția e localizată în Londra, vă las să faceți calculul și să-mi spuneți în câte luni vine falimentul. Cu Laura Susijn am fost coleg într-un fellowship, la Guadalajara, prin 2010, și am avut atunci surpriza să pot vorbi cu ea despre Nietzsche, Schopenhauer și Baudelaire – ceva cu totul neobișnuit în lumea editorială actuală. Cumpărasem de la ea drepturile pentru Dubravka Ugrešić și am putut să văd, la prima mână, cu câtă înverșunare se bate pentru autorii ei. În 2017, am întrebat-o într-o doară dacă nu vrea să mă ajute, fără un angajament formal. Eram mai tânăr și oarecum orbit de micul meu succes național, credeam că… Nu știu ce credeam, cert e că acum nu mai cred. Din fericire, a acceptat. Încă mă simt vinovat că-i mănânc timpul, în loc s-o las să muncească pentru autorii care-i aduc bani cu adevărat.
Atât Copilăria lui Kaspar Hauserand Abraxas au fost traduse sau sunt pe cale să fie traduse, printre altele, în croată, polonă, maghiară, bulgară și franceză, cel mai recent roman urmând să fie publicat chiar de Gallimard. Spuneai la un moment dat că apariția la această editură din urmă constituie o validare și a parcursului internațional al unei cărți, dar și național. Cum au fost până acum interacțiunile cu traducătorii cărților, cu editorii străini și cât au influențat aceste ediții traseul și vânzarea cărților originale?
Așa spuneam? Cum scriam mai sus, deși sunt absolut recunoscător tuturor celor implicați în vânzarea către editurile străine, traducătorilor minunați pe care-i am, am trecut de vârsta iluziilor unei cariere internaționale, deși obiectiv vorbind – pe cât de obiectiv pot fi –, nu cred că Abraxas e departe de cărțile bune pe care le citesc și le editez. Cu editorii străini nu am avut contacte prea strânse, circuitul fiind foarte bine precizat. Excepție face aici editorul meu din Bulgaria, Manol Peykov, un tip absolut fabulos, cu care țin legătura în mod constant și cu care fac schimb de idei, în special în zona editorială. Cu traducătorii, însă, am legat adevărate prietenii, pentru că majoritatea au avut diverse curiozități legate de cărțile pe care le traduceau. M-am împrietenit cu Lora Nenkovska, traducătoarea în limba bulgară, cu Nicolas Cavailles, traducătorul meu în franceză, ca să dau două exemple elocvente: se naște o relație foarte sensibilă mediată de un text care a ieșit din tine. E ca și cum ai discuta cu cel care-ți educă copilul, îl învață o limbă străină.
Din tot drumul profesional de până acum, care sunt momentele care ți-au adus cea mai mare bucurie?
Au fost foarte multe, cel mai recent fiind apariția Anansi, bineînțeles. Și succesul lui. Eu încă nu am reușit să scap de bucuria de a ține în mână cartea la care am muncit câteva luni. Dacă păstrezi acea bucurie, cred că ai îndeplinit o misiune pe care foarte puțini o identifică atunci când intră în branșă: trebuie să fii onest în relația ta de iubire cu cartea, să nu minți și să nu te minți. În rest, rămân bucuriile iscate de achiziții importante: contul Hemingway, contul Nabokov, contul Camus. Bucuria de a-i publica pe László Krasznahorkai, pe Péter Nádas, bucuria de a primi o scrisoare de la Don DeLillo… Bucurii de nerd, e adevărat. Dar asta sunt, n-are sens să mă mint.
[Fotografiile fac parte din arhiva lui Bogdan-Alexandru Stănescu.]
