Valentina Bâcu, manager cultural, educatoare muzeală și mediatoare a ideilor bune, a lucrat în ultimii 15 ani în domeniul scrierii și implementării proiectelor atât la nivel național, cât și internațional. În prezent, este manager cultural la Seneca Anticafe – spațiu cultural-comunitar – și coordonatoarea proiectului Women Holding Women, rețea de suport prin creativitate dedicată femeilor aflate în situație vulnerabilă. Consumă zilnic povești, verde în toate nuanțele și optimism în exces. Curajul nu i-a lipsit niciodată, așa că a devenit o componentă nelipsită în proiectele pe care le imaginează și le implementează alături de copii, fie că e vorba de o expoziție interactivă (Apa trece, poveștile locului rămân, Muzeul la cutie, Mă numesc Curaj), de o revistă culturală pentru copii (Ghidul pozneț de cultură), de un târg internațional de carte pentru copii (Bookerini), de proiecte de integrare pentru tinerii refugiați din Ucraina (Open Museums Open Hearts, Eyes on the City) sau de suport pentru persoane în situație vulnerabilă (Women Holding Women).
„A fost odată ca niciodată” e începutul călătoriei noastre în viață, spui undeva. Care au fost primele povești de care îți amintești și care sunt poveștile care ți-au însoțit ca un refren călătoria până acum?
Cred că prima dată când am conștientizat nevoia mea de a asculta povești a fost în preajma străbunicii mele, Anastasia. Își pierduse vederea total de câțiva ani și petrecea mult timp în casă. O găseam aproape întotdeauna lipită de o sobă. Se însuflețea numaidecât dacă intra cineva în casă și avea timp să o asculte. Povestea ore în șir despre lumi pe care nu le înțelegeam, dar care mi se păreau fascinante și-n care mi-ar fi plăcut să mă transpun în zilele lungi de vacanță. Vocea ei umplea spațiul camerei și, pe măsură ce povestea, uitam cu totul de foame, de joacă, de dorul de părinți, de timpul care nu mai părea greu de umplut.
Peste ani, am regăsit aceeași bucurie de a asculta povești în preajma celor două bunici. Una îngrijea tot timpul pe cineva, repara, frământa pâine, cozonaci și dorul pentru copii, nepoți și strănepoți. Cealaltă se însuflețea mai ales în fața naturii, pe care am descoperit-o cu neînfricare datorită ei, colindând împreună prin păduri. Poveștile erau mereu acompaniate de indicații legate de cum deosebești ciupercile și fructele bune de mâncat de cele otrăvitoare, de cum să te orientezi într-o pădure sau cum să te ferești fără să te înspăimânți de animalele care trăiesc în acele locuri.
Totuși, dintre toate poveștile copilăriei, preferata mea are în centru trei surori. Eu și cele două surori, alături de care am umblat mulți ani ținându-ne de mână. Peste tot împreună. Una mai mare și una mai mică, între ele mereu eu. De mică, am învățat că totul se împarte la trei: portocala, tableta de ciocolată, fotoliul din care am privit primele filme cu subtitrare, camera, masa pentru teme, iubirea părinților, grija. Într-o lume agresivă și privată de multe libertăți, în trei era ușor să ne exersăm libertatea de a visa la realități mai luminoase, chiar și atunci când frigul, întunericul și foamea deveneau chinuitoare și umilitoare. Fără să știm, învățam, de fapt, să fim blânde, empatice și solidare. Este firul care mă ghidează în această frumoasă călătorie, numită viață, și mă ajută să spun la rândul meu povești care sper să inspire, să dea curaj și speranță acolo unde este nevoie.
Management cultural, educație muzeală, comunicare. Sunt trei dintre ariile profesionale în care te-ai specializat și activezi. Dar începuturile au fost în altă parte, vorba unei cărți. Ai predat timp de șase ani, fiind lector la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a UB. Cum erau atunci, la începutul anilor 2000, jurnalismul românesc și tinerii doritori să-l studieze și să-l practice?
Îmi amintesc că Jurnalismul era una dintre cele mai râvnite facultăți. După Medicină și Drept. Îmbrăcată într-o imagine idealistă a libertății și a dreptății, meseria de jurnalist venea cu un simț mare al responsabilității pe care și l-au păstrat și peste ani acei colegi care au devenit jurnaliști. În paralel, apăruse și o nouă meserie – aceea de comunicator. În facultatea pe care am absolvit-o, aveam o singură grupă de Relații Publice și Publicitate și trei de Jurnalism. Eu am optat pentru Relații Publice și Publicitate și tot acolo am și predat pentru șase ani. Mirajul vieții de publicitar la începutul anilor 2000 era încă și mai fascinant pentru orice tânăr(ă) care visa la tot ce nu fusese permis până atunci. La 20 de ani, trăiam acei ani cu sentimentul că totul era posibil, iar publicitatea era cel mai nou și mai cool domeniu creativ. Toți copywriterii și art-directorii visau să ajungă nominalizați la marile festivaluri de publicitate, care se țineau veșnic în săli neîncăpătoare. Nu existau facebook, instagram, nici măcar bloguri, dar mirajul era întreținut de marile festivaluri din domeniu – AdOr, GoldenDrum, Cannes – dar și de evenimente, precum Noaptea Devoratorilor de Publicitate, un spectacol organizat la nivel mondial, care aduna cele mai bune producții publicitare din peste 60 de țări, întinse generos pe parcursul a șase ore. Șase ore de povești de câte 30 de secunde, care ridicau și mai mult energia unei săli pline de tineri care visau să cucerească lumea.
Cum ai făcut trecerea dinspre publicitate și jurnalism spre management cultural?
Deși sunt domenii diferite, jurnalismul, publicitatea și managementul cultural au cel puțin două elemente comune – spun povești și construiesc comunități. În rolul de manager cultural, mă ajută foarte mult să știu cum pot construi o campanie de promovare eficientă, cum pot convinge oameni să se alăture ideii/cauzei care stă la baza unui proiect, să construiesc relații bazate pe sinceritate și pe respect cu jurnaliști sau, la nevoie, să redactez un material de interes pentru publicul larg. Trecerea de la publicitate și jurnalism la management cultural a mai avut o oprire – la Muzeul Național al Țăranului Român, unde am ajuns în anul doi de facultate cu un foarte drag profesor, un extraordinar povestitor care a părăsit această lume mult prea repede – Sorin Stoica, care mi-a deschis apetitul pentru antropologia culturală. Lui i se datorează întâlnirea cu muzeul care m-a fascinat mai tare decât orice agenție de publicitate. Cu o formulă muzeografică originală și inovatoare gândită de Horia Bernea, care i-a adus și cel mai râvnit premiu din lumea muzeală – EMYA (European Museum of the Year Award – Premiul Muzeul European al Anului) în 1996, acest muzeu mi s-a lipit de suflet și, de fiecare dată când prindeam câte o oră liberă, reveneam la muzeu și-i mai descopeream un cotlon. Începusem să merg și la Conferințele de la Șosea, un eveniment care avea loc în fiecare zi de miercuri la Muzeul Țăranului, unde am avut ocazia să întâlnesc alți „povestitori” care m-au fascinat – Ioana Popescu și Anamaria Iuga sunt persoanele care au influențat decizia mea de a începe un alt drum în călătoria mea profesională, care avea în centru promovarea patrimoniului cultural.
La MȚR ai inițiat și desfășurat o mulțime de proiecte educaționale pentru copii. „Muzeul la cutie”, „Povești de seară… mețeriste”, „DicționAR pe sărite” fiind câteva dintre ele. Cum se nășteau aceste proiecte, cum ajungeați la publicul-țintă și care ți-a fost cel mai apropiat?
Educația muzeală am descoperit-o la MȚR, la început din spatele aparatului de fotografiat. Ca voluntară a Biroului Creativitate, îmi plăcea să stau în spatele aparatului și să privesc – mâini, ochi, buze, fețe care treceau de la zâmbet la încruntare, priviri concentrate, pe jumătate zâmbitoare sau visătoare. Apăsam pe buton doar în momentul în care mi se părea că am surprins povestea de care aveam nevoie. Fără să știu ce încercam să surprind la început, mi-am dat seama abia mai târziu, când am început să țin eu însămi ateliere. Ce mă bucura și mi se părea important de reținut era senzația de bine pe care o simțeam și când eram copil, în compania bunicilor, căutând ceva de făcut, jucându-mă cu fire, țesături, dar și în jurul vetrei, privind și savurând aromele rețetelor delicioase gătite în vase de lut sau în jurul cuptorului care mirosea a pâine făcută cu dragoste. Senzația de bine pe care o simt în propria casă, cu copiii mei jucându-se sub masă sau în jurul meu. Sentimentul de bine pe care îl am în timpul atelierelor, privind și surprinzând emoții. Unele dintre aceste emoții sunt: emoția de a mânui prima ta bucată de hârtie făcută manual sau bucățile de pânză sau sticlă pe care va fi imprimată o poveste despre un instrument muzical; spargerea baloanelor și săritul pentru a găsi (din nou) libertatea de a te exprima; perne umplute cu vise despre pisoi și pui de delfini în căutarea unui cămin; acul care înțeapă țesătura; dar și acea imagine idilică, aparținând unei perioade în care viața părea o zi de vară fără sfârșit.
Toate proiectele pe care le-am derulat au apărut din dialogul dintre obiectele și poveștile din Muzeul Țăranului. „Muzeul la cutie” și-a propus să împrietenească copiii cu patrimoniul cultural, mai exact cu basmele și cu poveștile populare. Pentru 10 luni, peste 250 de copii au transformat poveștile în scurte animații, folosind tehnica stop-motion. Apoi aceste povești au fost aduse într-o expoziție interactivă sub forma unui „muzeu la cutie” care a fost itinerată în mai multe muzee din țară. „Povești de seară… mețeriste” și „DicționAR pe sărite” sunt două proiecte importante care au apărut în pandemie. Ele sunt gândite tot în jurul poveștilor despre patrimoniul cultural, dar spun și povestea noastră, a celor care am experimentat o reinventare prin creativitate într-o perioadă de maximă vulnerabilitate. A fost una dintre cele mai provocatoare experiențe, care ne-a obligat să ieșim din zona de confort și să facem educație muzeală dincolo de muzeu.
Multe dintre proiectele tale sunt adresate copiilor, găsind mereu modalități atractive de a-i apropia sau împrieteni cu poveștile de tot felul – de la expoziții interactive (Apa trece, poveștile locului rămân, Mă numesc Curaj, Eyes on the City), o revistă culturală pentru copii (Ghidul pozneț de cultură) sau un târg internațional de carte pentru copii (Bookerini). Cum au primit copiii de-a lungul timpului aceste propuneri? Ai o părere, un feedback care ți-a rămas în minte?
Proiectele pentru copii sunt, de multe ori, realizate prin co-participarea copiilor. Poate acesta să fie și motivul pentru care toate proiectele menționate au fost primite cu un foarte mare entuziasm. Sunt proiecte interdisciplinare care pornesc de la dorința mea de crea experiențe transformatoare și memorabile. Și de la o mare atenție la interesele specifice vârstei și generației actuale. Sunt foarte multe amintiri care se transformă în motivație pentru mine și echipele alături de care continuăm să gândim proiecte culturale. Unul dintre lucrurile remarcabile care ni se întâmplă celor mai mulți dintre managerii culturali care activăm în zona ONG-urilor sau a muzeelor cred că este fericirea de a asista la transformarea unui copil curios și interesat de proiectele noastre într-un/o tânăr/ă pe care te poți baza și-i poți acorda responsabilitatea de a respecta un deadline, de a face echipă cu un autor/ilustrator consacrat la redactarea unui articol sau la a modera o discuție pentru adulți. Alte feedbackuri vin din partea părinților, care asistă și ei la aceste procese de transformare cu și mai mare bucurie. Îmi vine în minte un lucru pe care mi l-a mărturisit mama unei tinere din Ucraina în cadrul primului proiect de integrare a tinerilor din Ucraina pe care l-am inițiat – Open Museums Open Hearts – și care a însemnat crearea unei rețele de suport în patru muzee naționale pentru tinerii care abia sosiseră în România, fugind din calea unui război crud. La finalul proiectului, Oksana, mama Valeriei, mi-a mărturisit: „Sunt foarte puține lucruri bune care ni s-au întâmplat anul acesta. Proiectul vostru este unul dintre aceste lucruri foarte bune.”
Între 2015 și 2018 ai editat Ghidul pozneț de cultură, o revistă pentru copii. O revistă în format fizic! Îmi imaginez că, pe lângă multă bucurie, a presupus și mult efort financiar, logistic, creativ. Cum a fost posibil acest Ghid pozneț?
Ghidul pozneț de cultură a apărut într-un moment în care literatura pentru copii din România nu cunoscuse avântul de azi. Obișnuiam să le citesc copiilor mei revistele franțuzești – Picoti, Toupie, Toboggan, Wapiti produse de Milan Jeunesse, pe care le găseam și la unele chioșcuri de ziare de la noi. Ei erau atât de fascinați și nerăbdători să apară noile numere, iar eu eram uimită să descopăr ce efect au aceste povești frumos ilustrate, însoțite uneori de activități creative sau de jocuri asupra lor. Îmi plăcea și că erau adaptate vârstei lor – Picoti și Toupie (0-5 ani), pentru copilul cel mic, iar Toboggan, Wapiti (6-9 ani) i se potriveau băiatului mare. La un moment dat, revistele pe care ne obișnuiserăm să le cumpărăm lunar au dispărut pentru câteva luni. Așa a apărut ideea unei reviste pentru copii, idee pe care am prezentat-o câtorva prietene care începuseră să scrie literatură pentru copii. Și lor li s-a părut o idee bună, așa că am transpus-o într-un proiect editorial cu care am aplicat la o finanțare nerambursabilă la AFCN. Așa au apărut primele cinci numere. Apoi, până la numărul 21, am reușit să atragem și câteva sponsorizări și am sperat că numărul abonaților va crește atât de mult, încât revista să fie tipărită lunar. Ce nu am luat însă în calcul a fost distribuția, care am descoperit că este lucru extraordinar de dificil de făcut pentru o publicație de nișă, cu o echipă atât de mică. O perioadă entuziasmul a părut mai mare decât greul, mă ocupam de stabilirea sumarului editorial, de coordonarea echipei, de promovare și de distribuirea numărului proaspăt scos de la tipar în librării, școli, centre culturale, organizam evenimente culturale în librării și muzee. După aproape trei ani în care am susținut apariția lunară a revistei chiar pe cont propriu, am acceptat că undeva am făcut niște greșeli care nu au generat sustenabilitatea de care aveam nevoie. Așa că am luat decizia de a ne opri și de a dezvolta alte proiecte care să crească interesul pentru citit.
Cum a fost Bookerini, primul târg internațional de carte pentru copii? Care nu a fost doar un târg de carte, ci un spațiu al creativității lăsate libere. Cum ai pus pe picioare Bookerini și cum s-au desfășurat cele 3 ediții?
Bookerini – târgul internațional de carte pentru copii a pornit tot dintr-o nevoie, aceea de a crea un cadru adecvat micilor cititori unei întâlniri atât de importante pentru dezvoltarea personalității lor, cu literatura pentru copii și cu creatorii acesteia – scriitori, ilustratori, editori. Cu spații liniștite de citit, cu rafturi pe măsura înălțimii lor, cu întâlniri firești cu ilustratorii și cu autorii de carte pentru copii, cu expoziții interactive, cu concursuri creative, cu dezbateri între profesioniști, dar și cu ateliere sau evenimente moderate chiar de copii și tineri. A le oferi copiilor ocazia de a descoperi (cu încântare) că în spatele coperților unei cărți este o lume ce poate să ne ofere experiențe de învățare, descoperire și distracție ca nicio altă experiență este cel mai mare câștig atât pentru profesioniștii din domeniu, cât și pentru publicul cititor. Prima ediție a avut loc în 20217 la Cărturești Verona, cu participarea a 10 edituri, cea de-a doua ediție s-a desfășurat la Biblioteca Națională a României în 2019, cu participarea a 30 de edituri de carte pentru copii, iar cea de-a treia ediție s-a desfășurat la Seneca Anticafe, în 2021, în jurul poveștilor de curaj din pandemie. Mi-aș dori să pot spune că vom avea și o a patra ediție, rămâne să descoperim împreună dacă vom avea un an mai generos în timp și energie.
În prezent, ești manager cultural la Seneca Anticafe. Creezi, coordonezi și implementezi proiecte pentru vârste diferite. Cum arată ziua ta de lucru și cum îți găsești inspirația pentru toate acestea?
Seneca Anticafe este un hub cultural și comunitar, deschis atât copiilor, tinerilor, antreprenorilor, pasionaților de film, de lectură, profesorilor, activiștilor de mediu, dar și refugiaților din Ucraina, persoanelor cu dizabilități, persoanelor vârstnice. În jurul tuturor acestor categorii diverse de public construim proiecte, programe, ateliere, întâlniri care construiesc comunități. Proiectele sunt adesea foarte diferite, exact ca într-o agenție de publicitate, cu briefuri, obiective, strategii de marketing și de comunicare diferite. Pentru mine, o zi obișnuită de lucru înseamnă să jonglez cu cel puțin 2-3 proiecte diferite. Energia mi-o iau de obicei de la oamenii cu care interacționez, care se alătură proiectelor și, în special, de la publicul la care ajung proiectele noastre. Care, în cazul nostru, se constituie într-o comunitate responsabilă pentru binele său, al celor din jur, al mediului înconjurător.
„Women Holding Women” este cel mai recent proiect pe care îl coordonezi. Cum a apărut ideea acestui proiect, care propune crearea unei rețele de suport prin creativitate pentru femeile aflate în situație de vulnerabilitate și care este impactul unor astfel de proiecte pentru Seneca Anticafe, pentru comunitatea pe care o creați?
„Women Holding Women” s-a conturat în jurul ideii susținute și de date științifice că arta ocupă un rol major în prevenirea problemelor de sănătate, în promovarea sănătății mintale și a stării de bine (wellbeing), în recuperarea medicală în cazul unor probleme de sănătate, în procesul de încetinire a declinului cognitiv. Timp de patru luni, la Seneca Anticafe, dar și la Biblioteca Metropolitană din București, Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, la spitalul Marie Curie construit de Asociația Dăruiește Viață și la Centrul Comunitar Zi de Bine, opt artiste și educatoare culturale au realizat peste 30 de ateliere de terapie prin artă, la care au participat peste 120 de femei aflate în condiție de vulnerabilitate emoțională. O parte dintre participantele la ateliere au devenit co-creatoare ale unor instalații artistice colective care au circulat în spații neconvenționale din București, precum: cafenele, florării, librării, biblioteci, centre comunitare, locuri care funcționează deja ca nuclee de întâlnire și apartenență, în special pentru femei. Scoasă din contextul cultural, arta poate să atragă mai ușor atenția asupra unei inegalități sociale – în continuare, femeile sunt cele care preiau cele mai multe roluri în familie, care petrec mare parte din viață îngrijindu-i pe ceilalți, în detrimentul propriei sănătăți. Publicul este invitat nu doar să privească, ci și să interacționeze cu lucrările expuse, mai nou și în cadrul unei expoziții-manifest care poate fi vizitată la Seneca Anticafe până pe 15 ianuarie 2026. În plus, pentru femeile care nu au reușit să participe la activitățile din acest an sau care nu sunt din București am creat și o platformă web – www.womenholdingwomen.com – care sperăm să întărească rolul de suport al rețelei și creșterea unei comunități care apără dreptul femeii de a fi cât mai aproape de ea însăși.
Asociația SNK este o organizație non-guvernamentală. Cum reușiți să obțineți fonduri pentru astfel de proiecte?
Într-adevăr, una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă orice ONG este atragerea de fonduri. Din fericire, am exersat de-a lungul celor 15 ani de când practic managementul de proiecte mai multe tipuri de finanțări. Dintre toate, cele oferite de Administrația Fondului Cultural Național mi se pare că se potrivesc cel mai mult tipurilor de proiecte pe care le gândim pentru comunitatea Seneca. „Women Holding Women” este un proiect de intervenție culturală, dar care are în prim-plan o problemă socială: în România, asistăm încă la o mare inegalitate de gen. Conform Forumului Economic Mondial (2021), în fostele țări socialiste, decalajele de gen ar putea fi eliminate abia peste 134 de ani, România remarcându-se prin regresul cel mai accentuat. Este de ajuns să observăm, pe stradă, la locul de muncă și chiar în familie, dinamica rolurilor și a responsabilităților și vom înțelege că inegalitățile pornesc chiar de la constatarea dureroască că „a te naște femeie implică în continuare o probabilitate mai mare să fii abuzată fizic și verbal, să-ți abandonezi studiile, să fii plătită mai puțin decât colegul tău, să porți singură responsabilitatea îngrijirii, să accesezi cu dificultate servicii medicale sau să fii ucisă de partenerul de viață” (Friedrich Ebert Stiftung, 2021).
Faptul că putem atrage atenția asupra unor astfel de situații, făcând un pas mic în direcția educației prin cultură, este foarte important pentru mine și vine cu responsabilitatea de a gândi demersuri care să contribuie la realizarea unei comunități care să acționeze atunci când este cazul, oferind sprijin, curaj și inspirație în special pentru copii și tineri.
Care sunt poveștile dintre coperte, așezate pe noptieră care-ți dau astăzi curaj și energie?
Dintre toate tipurile de cărți, cele pentru copii mă fascinează în continuare, chiar dacă vârsta copiilor mei se îndepărtează de la an la an de cea a copilăriei. Raftul de bibliotecă dedicat cărților pentru copii crește în continuare cu titluri noi, aduse de la târguri internaționale de carte sau titluri cu autografe ale autorilor de carte pentru copii din România.
Pe lângă acestea, se află câteva titluri ale copilăriei mele, în edițiile de atunci: Vrăjitorul din Oz, Heidi – fetița munților, Aventurile lui Tom Sawyer, Povești chinezești, Furnica și porumbița. În același timp, pe noptieră sunt nelipsite cărți ale autoarelor pe care le îndrăgesc – Tatiana Țîbuleac, Svetlana Cârstean, Susan Sontag, dar și Rămâi cu tine și Jurnal poetic Women Holding Women, care conțin poeme scrise de Iulia Iordan în cadrul ultimelor două proiecte ale Asociației SNK – „Filosofia la purtător” și „Women Holding Women”.
[Fotografiile fac parte din arhiva Valentinei Bâcu.]
