Simona Gabriela Noapteș este bibliotecară la Biblioteca Națională a României și PR Manager al platformei de arhitectură și patrimoniu igloo. Este implicată în proiectul strategic Memoria Națională, care lucrează la recuperarea fondurilor destructurate ale Bibliotecii Naționale, a lansat și coordonat proiectul Zetzar. Lumina și umbrele tiparului, este redactor la revista Infinitezimal și asistent universitar la Catedra de Etnologie și Folclor în cadrul Facultății de Litere, Universitatea din București. A absolvit două masterate, unul în Studii Literare și altul în Antrologie Culturală, și este doctor în filologie, titlu obținut la Literele bucureștene. Are pasiuni și competențe în domenii culturale care, la prima vedere, par să nu se suprapună în prea multe puncte; însă implicarea totală, energia și atenția Simonei de a evita monotonia și blazarea le fac doar părți ale aceluiași loc de joacă în care nu poate avea astâmpăr și-n care strălucește.
Cuvintele, cărțile, mai vechi, mai noi, oamenii și rezultatele interacțiunilor lor ca indivizi și comunități par să fie unele dintre bornele importante ale carierei tale. Care au fost cărțile și oamenii care te-au format de-a lungul timpului și care sunt cuvintele care-ți dau astăzi energie?
Ca filolog (sau măcar ca cititor pasionat) îți pui de multe ori întrebarea cea grea despre cartea preferată. Și multă vreme mi s-a părut tare ciudat să am una, dar cu timpul mi-am recunoscut că nimic nu mă trezește mai zdravăn, nu mă bucură mai tare, nu mă emoționează mai mult decât O singurătate prea zgomotoasă a lui Hrabal. Știu, nu asta era întrebarea, dar am vrut eu să încep cu acest mic omagiu pentru un scriitor adevărat și pentru o carte care s-a dovedit premonitorie (trag cu ochiul la întrebările de mai jos și pare că voi avea ocazia să spun cum anume). Ca să răspund drept, mă agăț de un cuvânt din întrebare: interacțiune. Pentru că nu cred că au fost niciodată doar cărțile sau doar oamenii. Au fost cărți și apoi oameni cu care am vorbit despre ele. Familia mea citește, vorbeam mult cu tata despre cărți. Prietenii mei sunt cititori mult mai înzestrați decât mine, citesc mai mult și mai bine.
Dar îmi amintesc ce interesant mi s-a părut Blaga pentru că profesoara mea de română de la liceul din Focșani, Daniela Plăiașu, în loc să ne pună să învățăm vreun comentariu, ne-a pus să scriem câteva poeme à la manière de… Deci am învățat să citesc atent, să înțeleg niște mecanisme poetice și stilistice și, foarte important, să mă joc. Tot din plăcerea jocului m-am apropiat în facultate de literatura veche, care mi se pare și azi un teritoriu fabulos, modern, imprevizibil și era cât pe-aci să rămân la veche. Dar m-a fermecat Adriana Babeți cu Europa Centrală la cursul de la masterat și asta am ales să fac și la doctorat. Pentru că aici mă refugiez când ajung acasă, în acest teritoriu narativ tragi-comic mă simt cel mai bine, la Hašek, Hrabal, Musil. În rest, au apărut afinități dintre cele mai răzlețe. Pot reciti oricând Odiseea, Montaigne, Cantemir, Michel Tournier, Eumeswil, Cimitirul Buna-Vestire, Ion Mureșan, Irina Nicolau și tot ce-mi cade în mâini. E foarte importantă prima pagină și judec mereu cărțile după copertă și mai ales după prima frază. Hrabal spune undeva „sunt scriitor și mă și rușinez un pic din cauza acestei profesii”. Tot așa mă rușinez și eu uneori de meseria mea de filolog. Pentru că am luxul enorm de a citi, de a face din opiniile mele o profesie și de a face liste de cărți preferate.
Tot profesoara de română din liceu spunea când intra la clasă „n-aș suporta să mă plictisesc la orele mele”. Și nu știu dacă mi-au rămas prea multe informații (nici nu cred că orele de română ar trebuie să furnizeze informații), dar mi-a rămas acest principiu pe care am încercat să-l aplic ori de câte ori am ajuns în situația de a fi la catedră, ca asistent la Literele din București. Și cred că e un principiu tare bun și pentru viață, că tot vorbim de cuvintele care îmi dau energie. N-aș vrea să mă plictisesc în ceea ce fac.
Ești bibliotecară la Biblioteca Națională a României. Cum ai decis să lucrezi aici, care au fost așteptările și cum au fost începuturile?
Așteptările: mari. Începuturile: promițătoare. După ce trăiești în cultura (să îi zicem) privată, adică cea apărută din inițiative private (edituri, ONGuri), simți nevoia… adică eu am simțit nevoia să merg către una dintre marile instituții care gestionează, la centru, această cultură. Am simțit că pot lua cu mine ce învățasem din proiectele de dinainte ca să aduc mai aproape de oameni ceea ce avea Biblioteca Națională de oferit. Așa că am ajuns mai întâi să fiu curatoarea unei expoziții de ilustrație de carte. Proiectul a sucombat prins în cine știe ce hățișuri administrative, dar eu apucasem deja să mă contaminez de bibliotecă – așa că am revenit la un al doilea concurs, de data aceasta pentru a fi bibliotecar. Am stat vreo trei luni la sala de lectură. Cât de interesant poate să fie să vezi ce citesc oamenii! Pentru mine cititul e un act foarte intim, foarte legat de identitate. Fiind bibliotecar cunoști oamenii prin această cheie a lecturilor pe care le au.
E o lume fabuloasă. Orice bibliotecă e așa, dar bibliotecile mari sunt ceva cu adevărat special. Mă întrebai mai sus care sunt cărțile care m-au format. Cred că m-au format foarte mult cărțile în sine, cărțile ca obiect. M-a format faptul că aveam în casă o bibliotecă în copilărie. Acum adun cărți pe care știu că nu le voi citi niciodată, dar pe care vreau să le am. Posibil să fie o afecțiune deja identificată medical, dar îmi place să am cărți. Și le pun pe toate în bibliotecă lângă tăblița de ardezie pe care a învățat să scrie și să citească bunicul meu ca o evidență a bogăției pe care, la două generații distanță, eu o am.
Revin la întrebare. Așteptările au fost mari. După lunile lucrate la sala de lectură, nu prea aveam astâmpăr și am început să propun tot felul de proiecte și de expoziții. Asta îmi imaginasem eu că voi face la Bibliotecă, niște expoziții care să arate tot ce are biblioteca mai frumos. Apoi, în fiecare zi, entuziasmul era potolit de lipsa totală a finanțărilor și am început, deci, să caut surse de finanțare. Pentru câteva idei am și reușit să găsesc, pentru altele nu. După ce lucrezi într-o instituție de cultură de stat vezi că, de fapt, la stat e chiar mai rău decât în cazul inițiativelor independente care, în anii recenți, au început să fie din ce în ce mai abile în a obține finanțări. La stat nu există bani decât de salarii și nu prea poți cere alții. Bugetul e acest concept care vine de sus și e nenegociabil. Iar ca să dezvolți programe, proiecte și expoziții ai nevoie de o infrastructură. Ca să expui ceva ai nevoie măcar de vitrine… care să se închidă cu o cheie. Și ai nevoie de echipe de cercetare, de oameni care să aibă libertatea și timpul de a gândi proiecte. Lucru care nu se poate întâmpla atunci când încă nu ți-ai pus în ordine toate colecțiile, când ești cu mult sub resursele umane de care ai avea nevoie, când nu ai spații gândite pentru astfel de activități.
Ești parte a proiectului Memoria Națională, care vizează recuperarea fondurilor destructurate ale Bibliotecii Naționale – peste 4.4 milioane de documente. Cum a apărut acest proiect și care sunt principalele lui obiective concrete?
A apărut datorită unui cititor curios, Iulian Angheluță de la Asociația Free Miorița. Care căuta articole din presa anilor 1950 despre electrificare. O mare parte din aceste ziare sunt inaccesibile, deși există în colecțiile bibliotecii, pentru că, la mutarea în noul sediu, toate colecțiile Bibliotecii au fost aduse în depozitele noii clădiri fără ca în toate spațiile să existe rafturi. Așa că au fost așezate pe jos, în forme diverse, de la maldăr la grămadă, și acolo sunt și în ziua de azi. Pentru că vorbim despre milioane de documente și despre un compartiment cu un singur angajat. În acest timp intră mii de documente nou-nouțe, pentru că în România se publică totuși destul, iar Biblioteca Națională trebuie să se ocupe mai ales de aceste cărți noi care trebuie să ajungă la cititori și în bibliotecile din țară.
Dar să revenim la fondurile destructurate și la cele 12 depozite în care se află (la început, acum 3 ani, erau 14). Iulian Angheluță este cel care a simțit că poate face ceva și a activat și o parte dintre colegii din Bibliotecă. S-a format o mică echipă din care acum fac și eu parte. Încercăm, cu voluntari și sesiuni de lucru cu angajații, să desfacem pachetele, să vedem ce este în ele, să selectăm, să ducem la decontaminare (acolo unde există mucegaiuri și bacterii), să igienizăm și să repunem la raft aceste documente. Găsești de toate în aceste depozite. De la carte veche străină de secol XVI (cele mai vechi găsite până acum în cele două-trei depozite organizate), la presă din perioada comunistă, presă internațională de secol XIX și XX, afișe, hărți, carte veche românească. Stivuite până la tavan pe sute de metri pătrați, cărțile așteaptă să fie scoase și să ajungă la cititori. Și cred că, dacă măcar una dintre cărțile salvate va ajunge la un cititor, este de-ajuns. Și chiar dacă nu va ajunge la niciunul, dar va sta alături de celelalte cărți în bibliotecă, completând cu paginile sale imaginea acestei lumi și a tuturor lumilor posibile, atunci este de-ajuns. E acesta un obiectiv concret?
Iar O singurătate prea zgomotoasă începe așa: „De treizeci şi cinci de ani lucrez între hârtii vechi şi acesta este love-story-ul meu. De treizeci şi cinci de ani presez hârtie veche şi cărţi, de treizeci şi cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicţionarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat trei tone. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie şi cu apă moartă, destul să mă apleci un pic şi încep să curgă din mine idei frumoase.”
Îmi povesteai de bursa de la Biblioteca Naţională a Franței de acum ceva timp și despre similitudinile (dar și diferențele) dintre maniera în care statul francez tratează patrimoniul bibliotecii și felul cum se întâmplă lucrurile la noi. Cum a fost acea experiență pariziană și care-au fost revelațiile ei?
În căutările mele de ajutor pentru acest proiect am ajuns la Biblioteca Franței. Unde am aflat că nu prea există situații similare. Multe biblioteci, mai ales dintre cele ale Europei de Centru și Est, au trecut prin astfel de povești, dar și-au rezolvat problemele mai repede. De ce este aceasta o problemă geografică? Pentru că e una politică. Toate țările comuniste au trecut prin desființări de biblioteci, prin confiscări de biblioteci personale, prin restructurări de instituții care au dus la acumularea de carte și documente la instiuția principală de control bibliografic (a se citi prin control și organizare, dar și cenzură). Bibliotecile din Cehia sau Ungaria au reușit, după Revoluție, să organizeze aceste fonduri care se tot adunaseră prin depozite. Biblioteca Națională a României nu a reușit și pentru că nu a avut un sediu adecvat până în 2011, 2012. Iar când a avut sediul, de fapt nu a avut rafturi în sediu. Așa că, la marea mutare, biblioteca s-a mutat într-o casă nouă fără masă, fără scaun și fără pat, dar cu foarte multe bagaje.
Nu există așadar o procedură standard pentru gestionarea unei asemenea situații. Cum nu există un standard de contaminare pentru documente. Se cunosc tipuri de mucegai, unele sunt mai periculoase decât altele. Dar francezilor nu prea le e frică de mucegaiuri, au cu ele o relație culinară mult mai generoasă. La noi teama e mai mare. Aș spune că pe bună dreptate, dar s-a creat în jurul fondurilor destructurate și un soi de mit, că sunt extrem de contaminate și că orice contact cu ele aduce după el molime. Nu e chiar așa. Analizele făcute în depozite arată că ele sunt, în majoritate, egal de contaminate ca orice alt depozit de carte. Adică foarte puțin. Orice atingem în jurul nostru are pe suprafață bacterii și spori. Pentru că trăim într-o lume vie, nu într-un laborator steril.
Revelația nu a fost însă doar aceasta, legată de o mai laxă relație cu formele de contaminare și de simplificarea formelor de tratament. Ci a mai fost o revelație tristă. Că relația de responsabilitate față de patrimoniul scris nu există aproape deloc în România. În Franța, orice angajat al Bibliotecii părea că lucrează conștient de privilegiul pe care îl are gestionând acest patrimoniu. Și are toate instrumentele necesare pentru a face asta, de la rudimentarele prese de hârtie pentru restaurare sau cutii non-acide pentru conservare, la tehnologii complexe pentru digitizare sau sisteme de control pentru expoziții. Și mai au ceva. Oameni, foarte mulți și foarte tineri, care lucrează în bibliotecă. Echipe mari de biologi și fizicieni care studiază orice material care ajunge în contact cu documentele sensibile, toate condițiile de depozitare, orice modificare de temperatură. Echipe întregi de tehnicieni care pregătesc expoziții, echipe de cercetare, conservatori și bibliotecari, informaticieni, chiar mulți, pentru că tehnologia poate face multe lucruri care să ajute activitatea de bibliotecă. Of, și mai aveau și foarte mulți cititori…
Memoria Națională a lansat și un anunț de recrutare de voluntari. În ce fel se pot implica oamenii care nu au neapărat o pregătire în acest domeniu?
Cred că suntem în punctul în care orice ajutor contează. Nu toți voluntarii trebuie să știe greacă, latină și alfabetul chirilic. Se și muncește fizic foarte mult. Se cară multe cutii, se intră în depozite unde în prima fază a procesului este foarte multă muncă fizică. Unul dintre cei mai importanți voluntari, fără de care aproape nu am putea continua acest proiect în prezent, vine din domeniul militar. Este pensionar, dar fiind încă o persoană foarte activă, s-a alăturat proiectului. Vine aproape zilnic și face de toate, de la împachetat cutii și umplut paleți, la selecție. El a fost cel care a identificat cărțile de secol XVI. Nu cred că pregătirea filologică e cea care ar defini un voluntar potrivit pentru acest proiect. Ci interesul sincer pentru ceea ce înseamnă cartea. Și rezistența la praf.
Deși este considerat proiect strategic și a căpătat și expunere și interes național (mă gândesc numai la reportajul făcut de echipa România, te iubesc! de la Pro TV), deși are alături parteneri importanți (pe lângă BNR și Asociația Free Miorița, Centrul de Iradieri Tehnologice „IRASM” şi FAN Courier) Memoria Națională nu are bugetul necesar pentru a scoate la lumină munții de documente abandonate. Cum reușiți să continuați, totuși, activitatea și cum ați putea fi ajutați?
Problema este împărțită în acest moment în două. Lipsa de bani e doar o parte. Pentru fiecare zi de activitate în depozit este necesar echipament de protecție, apoi avem nevoie de cutii, de paleți, de cutii de depozitare când se întorc de la decontaminare, de rafturi. Nici nu vă puteți imagina cât de scumpe sunt rafturile de bibliotecă… În prezent avem spații goale pe care nu le putem utiliza pentru depozitare pentru că nu sunt și rafturi. Deci ajungem, fără rafturi, de unde am plecat, la cărți puse unele peste altele.
A doua parte a problemei este lipsa de personal. Să zicem că reușim să avem toate instrumentele necesare procesului de organizare – nu există oamenii care să continue integrarea acestor documente în colecții. Este o muncă anevoioasă și care necesită pregătire de specialitate. Iar colegii mei bibliotecari sunt din ce în ce mai puțini. În ultimii ani mai mult s-a ieșit la pensie, fără să se mai și angajeze. Tăierea sporului de condiții de lucru vătămătoare și măsurile luate de guvern în ultimul timp au redus drastic activitatea în depozite. Oamenii au altele în fișele de post și destul praf de înghițit.
Să nu fiu totuși chiar atât de pesimistă. Faptul că vorbim despre acest proiect e un ajutor și e un mare pas în față. Instituțiile publice au tendința de a ține totul sub preș. Aici a existat un moment de transparentizare care a făcut mult bine acestui proiect și care a adus, în 2023, și susținerea Ministerului. Cred că de mare ajutor ar fi să menținem vie această atenție asupra situațiilor în care patrimoniul e pus în pericol. Și, desigur, vă aștept oricând la sesiuni de relaxare, lectură și ridicat de cutii în depozite. Nu de puține ori, voluntarii vin pentru două ore și rămân șase… fiecare găsește în aceste depozite ceva interesant.
Ai scris despre multe „bijuterii” bibliofile găsite în aceste fonduri neglijate ale Bibliotecii. Care sunt cele mai spectaculoase descoperiri de până acum?
Pentru mine momentul cel mai important a fost când am găsit traducerea în franceză a cărții lui Cantemir, Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae, într-o ediție de la 1743. Era printre primele dăți când ajungeam la selecția destructuratelor. Chiar dacă apoi am găsit cărți mult mai vechi și mult mai rare, această descoperire m-a făcut să rămân în continuare în Bibliotecă pentru acest proiect. Am simțit că, în sfârșit, filologul din mine poate face ceva concret pentru lumea cărților. Unii ar zice că sufăr de sindromul salvatorului și până și eu cred asta. Dar simptomele bibliofile mi se par încă suportabile.
Un alt proiect al Bibliotecii Naționale în care te-ai implicat este Zetzar. Lumina și umbrele tiparului (cred că m-am rotit de câteva ori de încântare când am citit prima dată despre el). Expoziții, ateliere, chiar și-un campionat de badminton. Ce-i, de fapt, Zetzar?
Zetzar a fost o găselniță. Am vrut să arăt și altora ce găsim noi în depozitele Bibliotecii Naționale. Și găsisem, pe lângă cărți, mai multe mașini tipografice spectaculoase, un linotip în stare de funcționare, cutii întregi cu tot felul de litere de plumb. Și, mergând pe urma acestora, am descoperit că Biblioteca Națională a avut multă vreme și o activitate tipografică, că acele mașini chiar erau folosite și că unii dintre colegi chiar lucraseră pe ele. Dar această întreagă lume, a tiparului, e pe cale să dispară așa cum probabil vor dispărea și toate aceste instrumente dacă nu vor fi puse într-un muzeu. Așa că mi-am propus măcar să le arăt prin acest proiect, împreună cu o selecție din documentele pe care le găseam în fondurile destructurate.
Am încercat să readucem în atenția celor care ajungeau la Bibliotecă meșteșugul cărții, cu tot ceea ce înseamnă el, de la mașinării, la artă grafică. Am avut ateliere cu elevi care au învățat despre tipar sau despre ex-libris, am avut obiecte de artă plastică din hârtie create de pictorul Tudor Marinescu și un campionat de badminton – am aflat, în căutarea mea de povești ale angajaților, că, după mutarea în acest nou sediu de pe malul Dâmboviței, angajații jucau badminton în pauze. M-am bucurat să pot recupera măcar puțin acea atmosferă, a tinereții lor. Iar jucătorii și-au luat, spotan, pseudonime literare. Parcă a câștigat Geo Dumitrescu campionatul.
Cel puțin la nivel european există o efervescență a oportunităților de cooperare între biblioteci naționale și nu numai. Cât de conectată este Biblioteca Națională a României la astfel de rețele și cum pot fi ele fructificate?
Biblioteca Națională a României este destul de conectată. Există numeroase vizite în alte biblioteci sau alte altor biblioteci la noi. Chiar zilele trecute am avut vizita Departamentului de Conservare al Bibliotecii Naționale a Franței, care a susținut câteva ateliere pentru conservatori, restauratori, bibliotecari sau muzeografi, ateliere la care au participat și profesioniști din alte instituții care dețin patrimoniu de carte. A fost o vizită pe care am putut-o organiza pentru că Biblioteca Națională a câștigat un concurs de finanțare europeană, Erland Kolding Nielsen Grant, acordat de Conference of European National Librarians (CENL). Dar, din păcate, multe dintre cunoștințele pe care le aduc cu ei bibliotecarii din vizitele de studiu nu pot fi implementate din lipsă de fonduri. Aceste vizite ajută totuși la entuziasm și la impresia că nu suntem într-o țară uitată și deconectată, care își uită cultura.
Ești redactor la Infinitezimal, o revistă mare. În ce constă activitatea acolo și cum apar, ca idei și apoi în viața reală, toate tematicile, textele, ilustrațiile, lansările?
Nu mai e o revistă așa mare… s-a mai schimbat formatul. Dar e o revistă care reușește să reziste de 10 ani în lumea editorială, fără să își modifice principiile. Jurnalismul cultural pe care îl practică nu e acela al revizitării, la zi, a unor evenimente. Nu publicăm dări de seamă. Ne-am eliberat chiar și de presiunea redactării vreunei recenzii, deși de multe ori scriem despre cărți, filme sau teatru. Încercăm să nu păcălim cititorii, să ne poziționăm corect față de realitate și să aducem în paginile revistei aspecte care ni se pare importante pentru un peisaj cultural mai clar. Și mai tot timpul acest peisaj e făcut din contraste. Le căutăm pe cele care ni se par mai relevante și scriem despre ele. Publicăm și traduceri ale unor texte nemaicitite în limba română. Chiar eu traduc, atunci când nu scriu despre teatru sau fotbal – am avut o rubrică pentru câteva numere. În numărul 17 am tradus un text al lui Antonin Artaud, Revoltă împotriva poeziei. Pe coperta numărului scria mare ÎMPOTRIVA POEȚILOR. A fost bestseller. Dar n-am reușit să stârnim nicio revoltă împotriva lor, semn că literatura încă n-are mare putere în lume.
Suntem o echipă ba mai mică, ba mai mare, care are ca nucleu câțiva absolvenți de Litere bucureștene și un profesor. Ne întâlnim foarte des, suntem prieteni și ne uităm împreună la meciuri. Dar nu vreau să fie prea amuzant ce spun sau prea frivol. Dezbatem mult ideile și temele de număr pe care le alegem și apoi căutăm fiecare pe cont propriu, dar aducând în agora redacțională ideea despre care vrem să scriem. Doar ce a intrat în tipar numărul 21, care îi este dedicat Americii, unei Americi subiective și neatinse, pe care o destructurăm în diverse forme de exprimare artistică sau critică.
Scrii despre „romane cu arhitecți și orașe” în revista igloo, o platformă editorială dedicată patrimoniului și designului. Cum este colaborarea aici? Ai libertate în a-ți alege cărțile, ai anumite jaloane ale cronicilor? Care este feedbackul cititorilor?
Povestea cu igloo s-a născut în fuga mea, pe jumătate, de la Bibliotecă (o fugă adagio). Sunt un om care caută încontinuu. Chiar și locuri de muncă… glumesc, deși sunt foarte ușor de păcălit cu orice proiect interesant. Am simțit însă nevoia să mă îndepărtez în parte de instituție și de formele sale rigide, deși am rămas atașată de proiectul Memoria Națională și de compartimentul de dezvoltare, unde propun și implementez proiecte.
Am revenit așadar de doi ani la domeniul editorial (prima dragoste nu se uită niciodată), pentru că igloo este în primul rând o editură de arhitectură, unde mă ocup de PR. Mai cunoscută este, probabil, revista igloo. Ideea rubricii de carte de ficțiune care să fie legată de arhitectură sau de oraș a venit destul de organic. A mai apărut în redacție un filolog cu chef de scris – dar cum la arhitectură nu mă pricep, le-am propus colegilor mei să scriu despre literatură, iar ideea, spre surprinderea mea, a fost primită cu entuziasm. Am scris despre cărți pe care le-am recitit cu această ocazie, dar și despre cărți pe care îmi doream să le citesc și pe care nu avusesem timpul să o fac. Singurul criteriu a fost să existe în conținut ceva relevant pentru publicul igloo, un public interesat mai ales de arhitectură. După prima cronică, la Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți de Mathias Énard, un cititor din Harghita a reclamat că nu a găsit cartea la nicio librărie din județ. O căutase după ce citise cronica mea. Pentru mine acesta a fost chiar un mare succes.
Valorificând, probabil, magia opririi timpului sau a expansiunii orelor din zi, ești și asistent universitar la Facultatea de Litere din București, susținând seminarii de etnologie, folclor, antropologie. Cum este interacțiunea cu studenții în ceea ce privește interesul lor pentru domeniu și diminuarea attention span-ului? Se reflectă infuzia de folclor din cultura pop actuală (muzicală, vestimentară) în preocupările lor academice?
Un doctorat te cam duce la ideea năstrușnică de a preda ceva cuiva. Când a venit propunerea, din partea Catedrei de Etnologie, nu am putut spune nu, chiar dacă procedura de expansiune a orelor nu a fost deloc simplă – dacă ar fi simplă v-aș da instrucțiunile aici, dar o lăsăm pe data viitoare. Propunerea venea și în continuarea studiilor mele de masterat (pe lângă Studii Literare făcusem Antrologie Culturală), iar cercetările mele erau strâns legate de problematica identității și a configurației etnice în Europa Centrală.
Pentru mine întâlnirea cu studenții a fost foarte importantă. Revedeam din cu totul alt unghi experiența mea academică. În plus, adevărul secret pe care toți profesorii îl apără ca pe ochii din cap e că abia când ești profesor înveți cu adevărat ce predai. Așa că a fost pentru mine mai ales o experiență de învățare – dar a fost una diferită, alături de studenți și a fost foarte interesant să descopăr ce găsesc ei important în conținuturile teoretice pe care trebuia să le explic. Am avut noroc să am și studenți foarte interesați de dimensiunea etnologică a specializării, dar și studenți care, total dezinteresați, mă provocau să aduc teoriile mai aproape de ei. Iar aici găsirea unor exemple din cultura vie a generației lor e decisivă. Nu poți preda antropologie culturală fără să știi ce muzică ascultă studenții tăi, la ce filme se uită, dacă au sau nu TikTok sau unde mai ies în oraș. Iar aceste puncte de legătură sunt și cele care îi cuceresc până la urmă la acest domeniu. Am avut o studentă excelentă care a scris despre imaginea Americii așa cum s-a construit ea prin muzica anilor 2000. Alții scriu despre mitologie sau colindat.
Am încercat să nu mă plictisesc la orele mele, pentru că și attention span-ul meu e foarte mic, am căutat documentare, reclame, imagini, orice ar ilustra mai bine un text teoretic. Nu cred că e o problemă de generație, ci mai ales de întâlnire între generații – se mai rezolvă cu un mic efort din partea ambelor tabere.
Ca și cărțile, și ouăle încondeiate spun povești. Care sunt cele mai frumoase povești pe care le-ai pictat cu chișița în ceară și care sunt poveștile din cărți care ți-au plăcut cel mai mult în ultimul timp?
Cele mai frumoase povești ale ouălor încondeiate sunt cele opt veri petrecute în Muzeul Astra din Sibiu, la Olimpiada de Meșteșuguri Tradiționale (da, există). Pentru că acolo mi-am făcut o grămadă de prieteni și am învățat așa, de la sine, multă etnografie. Și mai e frumoasă povestea zilelor de Paște când mă întorc acasă, la părinții mei în Vrancea, și încondeiez ouă o zi întreagă. E un gest care te scoate din timp. Nu atât pentru că ar fi unul ritualic, deși dimensiunea ritualică nu se pierde definitiv, chiar dacă acțiunea nu mai este la fel de încărcată de sacru. Ci mai ales pentru că această concentrare anulează orice alt gând. Totul se reduce la acea linie și la mișcarea care trebuie să fie cât mai aproape de perfecțiune.
Cred că e la fel și când citești. Pentru mine e. Experimentăm prin lectură o formă de ieșire din timp și un gest aproape perfect. Poveștile bune (și aici nu mă refer doar la cărțile de ficțiune, citesc și istorie, și filosofie) au această capacitate de a anula alte forme de (să îi spunem) preocupare. Adică o carte bună nu se lasă de dinainte ocupată de micile capricii și de marile obsesii ale fiecărui cititor în parte. Pentru mine o carte bună e aceea care anulează toanele subiective. De aceea mi-e greu să-mi găsesc lecturile, iar când le găsesc, gust din ele cu picătura. Citesc amestecat, lent, uneori uit ce citesc și recitesc pagini întregi cu aceeași plăcere. Am acum pe noptieră Istoria asediului Lisabonei de Saramago, The Library. A Fragile History, semnată de Andrew Pettegree și Arthur der Weduwen, și Despre trup de Victor Ieronim Stoichiță.
[Fotografii din arhiva personală a Simonei Noapteș.]
