Iulia Tudorie este coordonatoarea editurii Grafic, parte a Grupului Editorial Art, dedicate benzilor desenate și romanelor grafice. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București și masteratul de Teoria și Practica Editării. A lucrat la fosta librărie Bastilia (parte a lanțului Librarium), iar apoi a intrat în echipa Art ca redactor. Ulterior a preluat coordonarea editurii Grafic, unde îngrijește traducerile celor mai importante titluri ale genului din literatura internațională și cărțile autorilor români. Alături de Octav Ungureanu coordonează Club Minigrafic, revista de benzi desenate pentru copii lansată în 2025.
Care au fost primele benzi desenate descoperite ca cititoare?
Primele, primele benzi desenate pe care le-am citit au fost cele din revista Mickey Mouse, prin anii ʼ90. Cel mai probabil prin ʼ94, când eram în clasa întâi și, din cauza unei operații de torticolis, a trebuit să petrec mult timp imobilizată la pat. Am lipsit vreo 2 luni de la școală și am citit enorm în perioada aceea, pentru că mă plictiseam crâncen. Am început probabil cu cărticele mai micuțe, dar cel mai clar îmi amintesc revista Mickey Mouse pe care mi-a cumpărat-o sora mea, urmată la scurt timp de ditamai volumele din Cireșarii. Apropo, visez la un roman grafic inspirat din aventurile Cireșarilor :). Am descoperit apoi, peste ani, romanele grafice odată cu minunatul Persepolis de Marjane Satrapi, apărut la Art pe vremea când încă nu lucram acolo.
Coordonezi editura Grafic, parte a Grupului Editorial ART. Când te-ai alăturat echipei ART și cum au arătat începuturile?
Într-o zi ploioasă. Glumesc și nu prea, chiar turna cu găleata în prima mea zi la Art. Dar legătura cu Art e mai veche. După Facultatea de Litere și cel mai grozav program de master (cel de Teoria și Practica Editării), am ajuns, după un mic ocol cu alte joburi mărunte, să lucrez la librăria Bastilia, acum închisă, din nefericire. Acolo am cunoscut niște oameni extraordinari, de la care am avut enorm de învățat. Aș vrea să-l amintesc aici pe Adi Olaru, cel care a coordonat pentru o vreme librăria și care a fost unul dintre cei mai atenți și pasionați cititori pe care i-am întâlnit vreodată. Pasiunea și bucuria cu care vorbea el despre cărți e inegalabilă. Din păcate, Adi a plecat prea devreme dintre noi, dar cu siguranță toți obișnuiții Cărtureștiului și ai Bastiliei de acum ceva ani și-l amintesc. Și, desigur, la Bastilia am cunoscut-o pe Laura Albulescu, redactor-șef la Art, editor genial, fan Liverpool, mamă a lui Poppy, organizatoare de cine amuzante… În fine, mi-e greu să vorbesc despre Laura, pentru că e și foarte dureros, dar mi-o și imaginez cum mi-ar arunca una dintre privirile „alea“ și mi-ar tăia-o rapid cu un „hai, frățică“. Long story short: Laura a avut încredere să mă coopteze ca redactor în proiectul ei nebunesc și nemaivăzut, Moș Crăciun and Co. Cel mai rapid roman din lume, deși nu aveam deloc experiență. După această primă probă de foc și redactare-viteză, a urmat o a doua probă: mi-a pus în brațe un șpalt și mi-a zis să văd ce-i fac, că, dacă iese bine, pot fi redactor la Art. Se pare că a ieșit bine, anul ăsta se împlinesc 13 ani de când lucrez aici. Am lucrat o vreme cu Laura, la Art, apoi am avut o scurtă și ciudată oprire pe la Paladin, după care m-am oprit ceva mai multă vreme la capătul opus, ca să zic așa, printre cărțile de 0-7 ani, la propunerea Dianei Zografi, redactor-șef la Arthur. Așa a început o perioadă veselă și luminoasă, lucrând cu Diana la unele dintre cele mai frumoase albume pentru copii și imaginând proiecte peste proiecte ̶ activitatea noastră preferată, la imprintul Vlad și Cartea cu Genius. Apoi am făcut un pas spre Grafic și iată-mă aici.
Cum arată acum ziua ta de lucru?
Din fericire, nu pot să spun că zilele mele de lucru seamănă una cu alta foarte mult. Pot avea zile când nu scot nasul dintr-o traducere și mă ocup doar de redactare, dar și zile când fac ping-pong de e-mailuri între autori, ilustratori, secretariat, traducători, zile când despic firul în patru cu colega mea de la DTP, Anca Vrănescu, despre un layout, o culoare, o interjecție și tot așa. Una peste alta, îmi place ce fac și sunt cumva conștientă că ăsta e un mic privilegiu. Știu o mulțime de oameni care-și urăsc joburile și mi se pare al naibii de trist să fii nevoit să trăiești așa.
Editura Grafic a publicat autori-cult, autori clasici, dar și debutanți, străini sau români. Cum faceți selecția volumelor pe care le publicați?
Selecția de autori clasici, ultracunoscuți, premiați e firească și previzibilă. În rest, flerul și preferințele redacției, coordonatorilor, directorului general.
Apropo de români, în ultimii ani numărul autorilor români de romane grafice publicați de Grafic (sau MiniGrafic) a crescut. Cum ați intrat în legătură cu aceștia? V-au propus ei manuscrisele, le-ați sugerat voi să creeze o carte sau alta?
Și va mai crește :). Unele propuneri au venit spre noi, cu unele proiecte am abordat noi ilustratorii. Spre exemplu, pentru Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic, proiect de care s-a ocupat Diana Zografi, mai întâi a ajuns în redacție textul. Care a fost întors pe toate părțile până s-a găsit cea mai bună formulă pentru el, aceea de bandă desenată. Diana a descoperit-o pe Marta Crețu, o ilustratoare foarte tânără, absolut senzațională, i-a propus să dea o probă, iar Marta a trimis câteva schițe foarte puternice și interesante și ne-a convins că poate să ducă proiectul până la capăt. A ieșit o carte minunată pe care o recomand tuturor, indiferent că sunt sau nu fani grafice.
Adaptarea Poveștii lui Harap-Alb ne-a fost propusă de autoare, de Manuela Manița, și ne-a cucerit din prima. Manuela e foarte talentată, a adaptat grozav povestea în bandă desenată, are un stil îndrăzneț și proaspăt, e altceva în peisajul benzii desenate de la noi.
Cum crezi că se situează autorii români de benzi desenate pe piața internațională a genului?
Cred că încet-încet își fac loc pe piața internațională. Îmi vin acum în minte surorile Maria și Ileana Surducan, care au deja câteva albume publicate în afară. Și avem, desigur, exemplul lui Mircea Arapu, care a lucrat pentru Pif, sau al lui Sandu Florea, care a lucrat pentru Marvel și DC. În ceea ce privește tinerii artiști BD, cred că în prezent au cele mai bune șanse să se facă remarcați. Pot participa la festivaluri de profil, la târguri de carte internaționale, așa că au șanse foarte mari să se facă remarcați și în afara țării.
Cum arată drumul în editură al unui volum de benzi desenate, de la achiziția drepturilor la prezența lui în librării?
E un drum relativ simplu, care se poate însă complica oricând, ca să fac o mică glumă. Drumul simplu înseamnă că după achiziția drepturilor primim un pdf sau un exemplar fizic al cărții, care merge apoi la traducător. Sigur, înainte de asta ne gândim foarte bine ce și cui i se potrivește. Cea mai mare nenorocire pentru o carte e un traducător nepotrivit. Din fericire, la Grafic am bucuria să lucrez cu traducători foarte buni, care găsesc cele mai bune soluții, indiferent cât de dificil e textul. Iulia Gorzo, Mihaela Dobrescu și Irinel Antoniu sunt doar câțiva dintre ei. Datorită lor, Watchmen, Sweet Tooth și seria Iznogud, ca să dau doar câteva exemple, sună așa de bine în română.
De la traducător, textul ajunge la mine pentru redactare, apoi la departamentul DTP pentru paginare, apoi iar în redacție pentru R2, iar la DTP, și iar în redacție pentru corecturi finale etc. După partidele de ping-pong redacție-DTP, trimitem cartea pentru BT [bun de tipar, n.e.] și traducătorului, apoi, dacă e cazul, mai negociem cu traducătorul posibilele lui observații. Urmează BT-ul final, trimiterea cărții la aprobare externă dacă e cazul, dacă nu, direct la tipar.
Care crezi că sunt cărțile de benzi desenate și romanele grafice traduse în limba română care au rămas poate mai în umbră, care nu și-au găsit ecourile la adevăratul potențial? Ai un top personal?
Sunt câteva care poate nu au avut ecoul pe care-l meritau în rândul cititorilor și îmi pare foarte rău, pentru că fiecare dintre ele e o mică bijuterie în felul ei. Aș recomanda oricui, fie că citește frecvent benzi desenate, fie că nu are niciun roman grafic în casă, să încerce neapărat Enciclopedia Pământului Dintâi de Isabel Greenberg, în traducerea minunată a Iuliei Gorzo. Avem de-a face aici cu zei, monștri, regi nebuni, șamani, vrăjitoare și un povestaș plecat în căutarea unei bucăți pierdute din sufletul lui. E o poveste superbă, cu o grafică pe măsură. Apoi aș zice că toată lumea ar trebui să aibă acasă Colecția esențială Calvin și Hobbes, tradusă de Florin Bican. E perfectă pentru copii și adulți deopotrivă, și e, probabil, cea mai amuzantă și inteligentă carte de benzi desenate din toate timpurile. Și, fiindcă tot am adus vorba de cărți amuzante, nu pot să nu amintesc Mafalda. Feminin singular de Quino, în traducerea Ralucăi Davicenco. Mafalda e o fetiță curioasă și isteață, care are mereu pregătită o replică ironică și nu se teme să spună cu voce tare ceea ce adulții ar prefera să treacă sub tăcere. E pur și simplu grozavă Mafalda, nu poți să nu te îndrăgostești de ea. Iar după întâlnirea cu Calvin și Mafalda, putem trece de cealaltă parte a baricadei, să vedem lumea prin ochii unor părinți în Pe șleau. Adevărul despre parenting, carte pe care orice părinte o va citi râzând cu lacrimi. Sper să ajungă la cât mai mulți cititori cărțile astea – eu, una, le fac cadou de câte ori am ocazia.
Ești și traducătoare de benzi desenate, dintre volumele traduse, seriile Poptropica și, desigur, Dog Man, fiind foarte apreciate (și) la noi în casă. Ai vreun set de bune practici pe care-l aplici când traduci?
Mă bucur când aud de fani ai cărților pe care le-am tradus. Nu fac asta foarte des și mereu am emoții când apare o carte tradusă de mine. Încerc pe cât posibil să păstrez un ton cât mai apropiat de cel din original. Pentru mine e important să sune totul cât mai natural în limba română, fără să mă îndepărtez de stilul autorului. În rest, mă feresc de false friends și calchieri și-mi blestem zilele când am de tradus haikuuri prin Dog Man :)).
Am avut și eu norocul să traduc benzi desenate (pentru copii) și, cu fiecare volum, simțeam că nivelul expertizei mele în interjecții din limba română crește vertiginos. Cum te împaci cu interjecțiile și traducerea lor? Rămâi fidelă DOOM-ului? Inventezi? Adaptezi?
Iubesc DOOM-ul, dar cu mici excepții. Scandalos pentru un redactor, știu, dar asta e. Interjecțiile se numără printre excepțiile astea, în sensul că da, îmi permit să inventez chestii care să fie mai aproape de sunetele din original, iar uneori adaptez în așa fel încât să intervenim cât mai puțin în grafica originală. Limba română mi se pare destul de săracă în interjecții și câteva svuș-uri și sfâș-uri nu fac rău nimănui.
Care sunt cele mai mari satisfacții profesionale de până acum?
În cei 13 ani la Art am avut parte de multe bucurii, încerc să enumăr doar câteva: faptul că am lucrat la seria Hrabal apărută la Art, traducerea unuia dintre cele mai cunoscute romane grafice ̶ V de la Vendetta de Alan Moore, antologia Otilia Cazimir apărută la Vlad și Cartea cu Genius și, bineînțeles, cel mai recent proiect ̶ revista de benzi desenate pentru copii Club Minigrafic, de coordonarea căreia mă ocup alături de Octav Ungureanu. Visam de câțiva ani la o revistă pentru copii, iar în decembrie anul trecut a apărut primul număr. Ne adresăm copiilor cu vârste între 6 și 12 ani, iar fiecare număr va cuprinde seriale de BD create de autori români, fragmente din cele mai noi apariții MiniGrafic, un interviu cu un autor, jocuri, pagini de știință în benzi desenate și multe altele. Printre colaboratorii permanenți se numără: Puiu Manu, Alexandru Ciubotariu, Manuela Manița, Alexandra Goldillo, Octav Ungureanu, Delia Ungureanu (care are doar 9 ani) și Emanuel Pavel. Așadar, dacă aveți copii prin preajmă, oferiți-le revista. Garantez zâmbete și un lung șir de „Când apare numărul următor?” Indiciu: curând.
Textul concentrat și ilustrațiile sunt definitorii pentru arta secvențială. Care sunt cărțile în care cuvintele se lăfăie fără restricții de spațiu, citite în ultimul timp, care ți-au scos interjecții de entuziasm?
Am început anul citind Tatiana Țîbuleasc, pe care nu știu cum se face de am amânat-o până acum. Așa că am zis Uau! la Vara în care mama a avut ochii verzi și la Grădina de sticlă. Iar acum citesc A opta viață (Pentru Brilka) de Nino Haratischwili, care de asemenea îmi place foarte mult. Altfel, cel mai bun roman pe care l-am citit în ultimii ani e Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu.
[Fotografiile fac parte din arhiva personală a Iuliei Tudorie.]
