Victor Cobuz este critic literar și redactor la revista Observator cultural. Ține ateliere de critică literară pentru studenți, moderează podcastul CSVD în cărți de pe canalul de YouTube Matca și coeditează antologia de proză scrisă de femei Retroversiuni. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, studii de licență și masterat, și tot aici pregătește un doctorat. Este o prezență constantă a scenei culturale românești și o voce neobosită și entuziastă în promovarea literaturii române contemporane.
Citești, scrii. Scrii, citești. Ambele la modul profesionist. Se opune el lecturii de plăcere? Ce ai citit de/cu plăcere în ultimul timp?
La un prim nivel, aș zice că mare parte din ce citesc e de plăcere, de asta m-am făcut critic literar. Dar înțeleg întrebarea ta și recunosc că-mi lipsește mult cititul gratuit, fără niciun alt scop decât acela al plăcerii de moment. Mi-e din ce în ce mai greu să găsesc timp să citesc o carte despre care nu trebuie să scriu sau care nu-mi va folosi la vreun moment dat la vreun text pe care vreau să-l scriu. Mai încerc, din când în când, cu traduceri din literatura mondială, pentru că acolo nu am presiunea că trebuie neapărat să scriu despre cartea respectivă, însă chiar și așa, citind un volum sau altul, încep să-mi pun problema dacă ar trebui să fac o cronică sau un articol plecând de la ce citesc. Dacă nu se întâmplă asta, atunci sigur mă gândesc cum aș putea să integrez cartea respectivă într-un sistem de referințe personal. Ce vreau să zic e că nu prea mai există lecturi fără un scop precis, toate sunt susceptibile de a fi de utile din punct de vedere profesional într-un fel sau altul. În ultimul timp, încerc să regăsesc plăcerea cititului gratuit cu ficțiune de gen, SF și polițistă în special. Pe lângă literatură, filmul îmi oferă oportunitatea de a consuma narațiuni fără presiunea profesională. Am început să merg la cât mai multe proiecții prin București și mă bucur că am prilejul de a lua o pauză de la literatură – deși nu e o îndepărtare atât de radicală pe cât aș sugera eu.
Ai primit Premiul Tânărul Critic al anului 2024 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Felicitări! Din ce este alcătuit un critic în afară de consecvență, disciplină și poate prea multe nopți nedormite?
Mulțumesc pentru felicitări! Să știi că nu prea mai practic nopțile albe pentru scris sau pentru citit, mergea când eram student. Acum îmi place să fiu matinal și să lucrez cu mintea limpede, într-un interval temporal mai restrâns. E nevoie de consecvență și disciplină, cum bine zici, dar e nevoie și de multă răbdare, de sistematizare a lecturilor și a scrisului, de conștientizarea și articularea unui set de valori pe care să le urmărești și să le susții în actul critic. Mai e nevoie de atenție la tot ce se întâmplă în interiorul câmpului literar, dar și în afara sa, precum și de o prezență activă pe scena literară. Toate acestea ca să fii un critic decent. Ca să fii un critic bun trebuie să ai viziune și să identifici ce e mai relevant într-un text – și în jurul său! – și să formulezi judecățile de valoare necesare.
De câțiva ani ești responsabil la revista Observator cultural cu, așa cum scrie pe site, administrația și marketingul. Ce presupune acest lucru și cum te-ai alăturat echipei?
Am fost, timp de un an, responsabil cu administrația și marketingul revistei, dar din toamna lui 2023 am schimbat posturile și sunt redactor, însă mă ocup în continuare de probleme ce țin de administrare și marketing, de site-ul revistei, precum și de pagina de Instagram. Ce am făcut în perioada administrativă – și încă fac într-o anumită măsură – a fost să mă asigur că echipa editorială și distribuția au tot ce le trebuie pentru a funcționa. Am făcut multă muncă birocratică – contracte, facturi etc. –, m-am ocupat de abonamentele revistei, am ținut legătura cu partenerii, am încercat să găsesc surse externe de finanțare, am realizat documentația necesară pentru obținerea subvenției pentru reviste culturale, acordată de Ministerul Culturii, unde am supervizat și alcătuirea dosarului de decont. În fine, munca din spatele unei reviste, pe care multă lume nu o cunoaște, dar care este atât de necesară. La fel ca o carte, o revistă este rezultatul unui proces cu mai multe etape, în care sunt implicați foarte mulți oameni: autorii articolelor, redactorii și corectorii, tehnoredactorii, tipografii, distribuitorii, vânzătorii, publicul, desigur, și să nu uităm de contabili, administratori, IT-iști. Din fericire, am reușit să continui să public în acest timp cronici de carte, articole de opinie, interviuri și să coordonez grupaje tematice. Sunt foarte recunoscător pentru experiența aceasta, de administrație culturală (management cultural poate e mult spus), însă simt că e ceva ce nu pot face pe termen lung. Îmi place să fiu implicat în administrarea unui proiect cultural, dar nu vreau să fac doar asta.
Ca să răspund la a doua întrebare, eu am debutat în Observator cultural în 2017, student în anul II la Litere. Am făcut un opțional cu Carmen Mușat, care mi-a remarcat eseul final și m-a invitat să scriu în revistă. Am publicat o cronică atunci, dar nu am fost constant și următoarele două texte mi-au apărut la o distanță de un an fiecare. Când am terminat masterul, în 2020, m-am hotărât să iau în serios critica de întâmpinare și am scris, în 2021 și 2022, în medie, cam o dată la două săptămâni. Am devenit unul dintre principalii critici literari ai revistei, alături de Bogdan Crețu și Octavian Soviany. Am lucrat foarte bine cu Ovidiu Șimonca și cu restul colegilor din redacție, dar nu eram încă parte a ei. După ce Ovidiu a plecat din funcție de redactor-șef și redacția s-a restructurat ușor odată cu venirea lui Matei Martin în poziția de redactor-șef, m-am alăturat echipei, de care începusem oricum să fiu mai apropiat, fiind implicat în ultimii ani și în organizarea Premiilor Observator cultural.
Îmi amintesc din cele câteva dăți când am vizitat redacția Observator ce atmosferă frumoasă era acolo și mereu încercam să-mi imaginez cum arată o ședință de redacție, cu toată echipa adunată într-unul dintre birourile pline cu cărți și obiecte de artă. Cum arată, așadar, o astfel de întâlnire? Cum se propune, discută și decide cuprinsul viitorului număr?
Pandemia a afectat foarte mult felul în care muncim, iar presa, fie ea și culturală, nu este o excepție. Eu am intrat în redacție în era post-pandemică a revistei, când o bună parte din muncă se face remote. Desigur, ședințele editoriale se țin în continuare fizic, la sediul din Herăstrău. Luni ne întâlnim ca să terminăm revista, facem ultimele corecturi, capul limpede etc. și avem o primă discuție atunci, dar marți ne întâlnim pentru a stabili sumarul noului număr. Nu e ceva foarte complicat, plecăm de la propunerile redactorilor, care constau fie în ce dorește fiecare să scrie (cronici literare, de teatru, de film, eseuri, interviuri), fie în articole semnate de colaboratori frecvenți sau ocazionali, din aria de specialitate a fiecărui redactor. Apoi, avem rubricile săptămânale, bilunare sau lunare, care trebuie adăugate, după caz, în sumar. Paginile rămase sunt completate cu propuneri din afara redacției. Ședințele sunt mai lungi atunci când avem dosare sau grupaje tematice și trebuie să discutăm cine ce scrie. Dar pe lângă realizarea noului număr, o ședință editorială poate discuta și probleme administrative ale revistei, organizarea unor evenimente și multe altele.
O bornă în desfășurarea unui an cultural românesc este gala Premiilor Observator cultural. Te implici în organizarea ei, dincolo de postura de membru al juriului? Când începe și cum arată întregul proces de până la primul „Bună seara!” rostit de doamna Carmen Mușat pe scena Teatrului Odeon?
Implicarea mea în organizarea premiilor a crescut treptat de la an la an, plecând de la fondarea Premiului Observator Universitas (despre care povestesc la următoarea întrebare) și ajungând la a fi membru al juriului principal. Desigur, de când m-am angajat la revistă am mai multe responsabilități. Să explic procesul. În ianuarie, după ce ne întoarcem din vacanță, fac editurilor invitația de a ne trimite liste complete cu toate titlurile lor semnate de autori români, care au apărut în ediții princeps în anul precedent, și care se încadrează în categoriile premiilor (Proză, Poezie, Debut, Eseu/Publicistică, Memorialistică, Critică literară/Istorie literară, Teorie literară). După ce reușesc să centralizez aceste liste, invităm o serie de critici și jurnaliști culturali să ofere câte o listă de zece cărți la fiecare categorie, de la cea mai bună (care primește 10 puncte) până la cea mai puțină bună, din top (care primește 1 punct). Apoi, adun toate aceste topuri și predau listele finale de nominalizări pentru a fi anunțată în revistă și pe social media. În paralel, strâng 20-30 de studenți din principalele centre universitare ale țării și îi pun citească și să ofere note cărților de poezie (fără debuturi) din anul precedent. Le adun și lor notele și am o listă finală de nominalizări și, probabil, un câștigător. Dar din 2024 avem mai multe premii pentru traduceri, pe lângă cel din limba spaniolă, și aici e nevoie de organizare. Trebuie să facem liste cu traducerile, să invităm critici și jurnaliști care vorbesc și citesc în limba respectivă, care vor face lista scurtă a premiilor și, desigur, să formăm un juriu de profesioniști care să premieze cea mai bună traducere — toate acestea cu ajutorul Institutelor culturale străine, desigur. Această etapă durează aproximativ două luni. Din ianuarie până în martie. Urmează diseminarea informațiilor și promovarea premiilor. În martie-aprilie anunțăm nominalizările și prezentăm cărțile și autorii publicului nostru prin postări pe social media sau articole în revistă. Colegii mei încep să organizeze gala propriu-zisă: scenografia, desfășurătorul evenimentelor, trofeele, diplomele, muzica, vizualurile, cateringul, sponsorii etc. Apoi, în mai, cu puțin timp înainte de gală, juriul se întâlnește în redacție și dezbate care cărți merită premiate. După alte câteva detalii organizatorice, urmează acel Bună seara! care dă tonul galei.
Te-ai implicat în ultimele ediții ale galei în organizarea premiului Observator Universitas, acordat unei cărți de poezie propuse și votate de un grup de studenți, masteranzi și doctoranzi din întreaga țară. Cum a apărut ideea acestei secțiuni și cum se desfășoară ea?
Premiul Observator Universitas este rezultatul unei propuneri pe care poeta Iris Nuțu și cu mine i-am făcut-o doamnei Carmen Mușat pe când eram masteranzi. Ni se părea nedrept ca doar liceenii să aibă un premiu doar al lor și studenții să nu poată să treacă printr-un proces asemănător. Astfel, Carmen Mușat ne-a propus să premiem un volum de poezie în cadrul Premiilor Observator cultural. Am decis ca în primul an să formăm un juriu restrâns, pe care l-am gândit alături de Carmen Mușat și din care au mai făcut parte Mihnea Bâlici, Anastasia Gavrilovici, Vasile Gribincea, Cătălina Stanislav și Cătălina Suditu. Atunci am ales un volum de poezie din nominalizările principale. Începând cu cea de-a doua ediție, am extins „juriul” și am invitat mai mulți studenți și masteranzi din principalele centre universitare din țară să dea niște note de la 1 la 10 volumelor de poezie din anul precedent, apoi am adunat punctele și lista finală ne dădea nominalizările și câștigătorul. În mare, acesta a rămas sistemul până astăzi. Începem prin ianuarie, invităm studenții, ne asigurăm că volumele circulă și pot fi citite de cât mai mulți dintre ei, apoi facem listele și așteptăm răbdători să anunțăm nominalizările și, în cele din urmă, câștigătorii. Dacă urmăriți persoanele care au votat o să vedeți mulți poeți și critici semnificativi ai generației mele. Anul acesta însă am renunțat la „veterani”, adică la doctoranzi, și am încercat să împrospătăm lista de votanți cu studenți din primii ani de licență sau cel mult masteranzi.
Ai participat la numeroase lansări de carte sau evenimente literare, alături de scriitori români sau din străinătate veniți în România sau ai realizat interviuri cu unii dintre aceștia din urmă. Ai observat vreo diferență între felul cum se raportează unii și alții la scrisul lor și la ei înșiși? Avem, vorba aceea, scriitori ca afară?
În spatele întrebării tale se află eterna raportare la centrele literaturii mondiale și, implicit, acel complex al inferiorității de care suferă culturile (semi)periferice. Avem scriitori „ca afară”, dar nu scriitorii singuri fac un sistem literar. Nouă ne lipsesc infrastructura și condițiile materiale ca afară. Ce le lipsește însă scriitorilor noștri este curajul de a încerca lucruri noi și diferite fără a fi neapărat experimentali. Apoi, ca să-ți răspund la prima întrebare, scriitorii străini pe care i-am întâlnit eu erau mai relaxați față de scrisul lor. Nu neapărat modești, dar nici aroganți, ci mai degrabă cu picioarele pe pământ. La noi, mulți scriitori își creează niște așteptări destul de exagerate față de cărțile lor sau față de imaginea lor publică, care se întorc tot împotriva lor atunci când volumele nu se vând sau când critica ignoră sau nu scrie de bine despre ei. Dar eu am interacționat în general cu scriitori străini de succes – de asta au și ajuns în România –, un eșantion destul de restrâns, deci cred că am generalizat puțin cam mult atât în privința lor, cât și a scriitorilor autohtoni.
CSVD în cărți este unul dintre cele mai fresh proiecte marca Matca, a cărui gazdă ești și unde i-ai avut invitați, printre alții, pe Naoise Dolan, Colm Tóibín și Abdulrazak Gurnah. Cum s-a conturat colaborarea și ce se ascunde, în termeni de cercetare, lecturi sau, de ce nu, bloopers și duble reluate, în spatele unei înregistrări de o oră a unei conversații relaxate despre cărți, idei și oameni?
La începutul anului 2024, Vlad Cristache m-a invitat să-l intervievez pe scriitorul francez Édouard Louis, discuție care a devenit un episod din podcastul lor Interval. Am colaborat foarte bine atunci și cred că din acest motiv am primit prin vara aceluiași an o invitație de la Laura Săvuțiu, cea care între timp a început să coordoneze podcastul Interval, să port un dialog cu un scriitor la alegere. Discutând cu cine am putea filma, ne-am dat repede seama că putem face mult mai mult împreună. Laura mi-a propus să facem un podcast literar, separat de Interval, susținut de Matca. M-a încântat mult ideea, era ceva ce îmi doream de ceva timp să fac. Am gândit împreună cu Laura și Vlad conceptul, numele, identitatea vizuală a podcastului. Inițial trebuia să se cheme doar „Ce se vede” (stilizat CSVD sau CeSeVeDe), dar între timp ni s-a alăturat și Victor Morozov, care și-a dorit și el să facă ceva asemănător pe cinema, propunere care a picat foarte bine. Au apărut astfel două podcasturi înfrățite, unul despre cărți și altul despre filme.
Ce nu se vede în legătură cu podcastul „Ce se vede”? În primul rând, să găsim datele potrivite pentru toată lumea. Uneori cel mai greu e să ne sincronizăm cu toții. Dincolo de asta e munca obișnuită la un podcast. Curatoriez atent lista invitaților, la care contribuie și colegii de la Matca, dar care – foarte important de spus – nu mi-au impus niciodată nimic! La scriitorii străini, cum au fost cei cu care am discutat la FILIT, e mai clasică pregătirea: citesc cărțile, citesc sau urmăresc alte interviuri cu ei, caut chestii interesante. Cu autorii români e diferit, pe majoritatea i-am citit, am scris despre ei, le-am urmărit parcursul, nu e neapărat un efort foarte mare să mă pregătesc pentru discuție. Legat de filmare, nu prea avem bloopers, ce vedeți pe YouTube e cum s-a desfășurat în mare conversația, deși nu e dintr-o bucată totul, există și montaj. Îmi face foarte mare plăcere să fac podcastul ăsta, uneori nici nu simt efortul și munca.
Alături de articolele de opinie, articolele-sinteză sau dedicate anumitor evenimente culturale, semnezi și cronici de carte, de întâmpinare, o specie, cum se tot vorbește și adeverește în ultimii ani, pe cale de dispariție. Cum alegi proiectele despre care scrii? Primești ecouri sau reacții la acestea?
Am multe criterii după care aleg cărțile despre care scriu: genul literar și formulele utilizate, relevanța autorului în câmpul literar, importanța temelor și a subiectelor vizate etc. Uneori aleg și după numărul de pagini, poate am o perioadă mai aglomerată și scriu despre o carte mai scurtă. Nu mi se pare nimic rău în asta. Eu încă cred în critica de întâmpinare și cred că va supraviețui, mai ales dacă vom înțelege timpurile pe care le trăim și cum putem adapta practica asta la ce se întâmplă acum în cultură și în societate. Primesc ecouri la cronicile mele, da. Nu prea primesc reproșuri și nu că m-ar deranja, dar mă bucur că autorii înțeleg în general argumentele mele atunci când ceva mi se pare că nu funcționează în cărțile lor. Am primit și reacții bune, de entuziasm sau de mulțumire, mai ales când am punctat minusurile lor. Cel mai mult mă bucur când textele mele intră în dialog cu altele sau când provoacă discuții.
Nu cu mult timp în urmă i te-ai alăturat Cristinei Ispas, publicând împreună al doilea volum al antologiei de proză scrisă de femei, Retroversiuni. Blocaje, și al treilea, Munca, tot la editura Paralela 45. Cum s-a născut această colaborare, cum are loc selecția la patru mâini, de la lansarea invitației la redactare și cum se evită riscul de a ajunge la o dihotomie de tipul „proză (și atât) versus proză scrisă de femei” într-un astfel de demers?
Am intrat în povestea Retroversiuni la invitația Cristinei de a redacta prima ediție a antologiei. Proiectul în sine este ideea ei, eu doar am pus umărul la dezvoltarea lui. Am lucrat foarte bine împreună, dar și cu autoarele, astfel încât Cristina mi-a propus să devin coeditor începând cu cea de-a doua ediție. La următoarele două ediții am făcut împreună selecția autoarelor. Am încercat să avem o listă cât mai diversă, cu autoare din generații diferite, cu stiluri și formule literare diferite, cu interese diverse. Am inclus și poete care au scris foarte puțină proză sau chiar deloc, precum și dramaturge mai mult sau mai puțin prolifice în genul scurt. După ce în cea de-a doua ediție am avut și o scriitoare de limbă maghiară, Imola Borcsa, în cea de-a treia ediție am inclus o altă autoare de limbă maghiară, două scriitoare din Bulgaria și câte una din Slovenia, respectiv Serbia. În rest, facem totul împreună, de la comunicarea cu editura și cu autoarele, redactarea textelor și discuțiile cu scriitoarele pe text, apoi, desigur, lansările și promovarea antologiei. După standardele noastre, proiectul a avut succes, s-a scris despre antologie, am organizat discuții și dezbateri plecând de la carte, am început să umblăm și prin țară cu volumul și am participat și la un club de carte. Legat de conceptul de „proză scrisă de femei”, noi nu credem într-un esențialism de gen. Evităm ideea de „literatură feminină” pentru că poartă o puternică încărcătură misogină, după cum a fost aceasta folosită de principalii critici literari din ultimul secol, bărbați toți. În același timp, nu credem că a face un decupaj de gen înseamnă autosegregare, ci potențează autoreprezentarea autoarelor.
Din 2024 faci parte din juriul Burselor și rezidențelor de creație literară Cărturești. Cum a decurs această primă experiență? Cum îmbini subiectivitatea și rigoarea criteriilor de jurizare?
Am intrat în juriu în locul lui Mircea Pricăjan, care a fondat Bursele și rezidențele de creație literară Familia, care sunt mai mult decât binevenite și care sper să fie un exemplu pentru alții așa cum au fost și cele organizate de Cărturești. Mi-a plăcut mult să citesc propunerile de proiecte ale scriitorilor români și fragmentele de proză, poezie și eseu. A fost un exercițiu util care e diferit față de critica propriu-zisă sau de jurizarea unui premiu literar. Ce mi-a mai oferit experiența asta a fost un soi de preview al următorilor ani în literatura română și cred că ne vom bucura de câteva cărți foarte bune. Legat de procesul de jurizare și de rigoarea criteriilor de jurizare, deși fiecare dintre noi avem idiosincraziile noastre, fiecare decizie pe care am luat-o se bazează pe niște argumente convingătoare oferite de fiecare propunere în parte.
În 2021 ai ținut un atelier de critică literară în cadrul Zilelor Echinox, organizate de revista clujeană. Dacă ar fi să le recomanzi tinerilor interesați de critică literară și de un parcurs în acest domeniu un scurt ghid, ce i-ai sfătui? De unde să înceapă, încotro s-o ia?
Atelierul de la Cluj a fost doar prima încercare, în ultimii trei ani țin astfel de ateliere cu masteranzii de la Literele bucureștene care vin în practică la Observator cultural. Ce le-aș recomanda celor aflați la început de drum, interesați de critica literară: le-aș zice din start că trebuie să le placă foarte mult meseria asta ca să poată să suporte toate greutățile ei. Mă refer aici mai ales la cea a banilor. Profesia de critic literar – dacă mai există ca profesie – nu e remunerată ea în sine decât foarte puțin. Poți fi plătit ca profesor, cercetător, jurnalist cultural, redactor, dar prea puțin în calitate de critic. Din păcate foarte puține reviste mai plătesc astăzi cronici sau articole, iar sumele care se dau de obicei pe un text nu sunt foarte mari. Nu poți trăi din scris fiind critic literar – nici ca scriitor, dar cu atât mai mult atunci când ești critic literar. Așadar, trebuie să le placă, să fie foarte buni și diferiți de colegii lor. De unde să înceapă? Din citit, desigur. Nu doar literatură propriu-zisă, ci texte de critică, fie ele cronici de carte, eseuri critice, studii mai întinse sau volume de istorie sau teorie literară. În anii mei de studiu, am citit multe cronici din reviste, semnate de critici interbelici, șaizeciști, optzeciști sau douămiiști. Apoi, să nu se limiteze la câmpul literar românesc, să citească critici străini, contemporani și nu numai. Mai departe, trebuie să scrie cât mai mult, cronici sau eseuri academice, în funcție de direcția în care vor să meargă. Dar așa cum spuneam și la întrebarea de mai sus legată de critica de întâmpinare, cel mai important este ca ei să-și formeze un sistem clar de principii și valori – literare, morale, ideologice etc. –, după care să judece literatura și să o analizeze în toată complexitatea sa.
Urmezi cursurile Școlii Doctorale de la Literele din București. Ce proiecte ai pe termen mediu?
După cum bine precizezi, un proiect pe termen mediu foarte important e terminarea doctoratului, urmată de transformarea tezei într-un volum publicabil. Aici am dificultăți, e foarte greu să ai o activitate profesională în critica literară așa-zis foiletonistică și în jurnalism cultural, acolo unde trebuie să fii constant prezent și pregătit să acoperi actualitatea culturală, și să rămâi conectat la o cercetare pe care trebuie să o aprofundezi și să-i găsești zonele neexplorate pentru a-ți construi teza. Pentru moment pot să jonglez cu ambele, dar probabil nu o să pot să o mai fac mult timp. Asta și pentru că îmi doresc să scriu ficțiune, am câteva cărți în plan, proză scurtă, roman și proză compozită. Sper să debutez în proză în câțiva ani.
Cum o diferență de „generații” există între noi, mă pot baza pe tocitul „pe vremea mea” ca să-mi zgândăr puțin nostalgiile studențești, cu viața de cămin, BCU-ul încă nerenovat, cu bufetul intim de la subsol și cu superefervescența seminariilor de literatură contemporană din anul al treilea. Cum a fost/cum e pe vremea ta Facultatea de Litere, cu ce ți-a populat mitologiile personale și cu ce-amintiri demne de povestit nepoților ai rămas?
Studenția mea nu a arătat așa, eu nu am prins loc la cămin, BCU-ul era renovat și primitor, bufetul de care zici s-a închis până am intrat eu la facultate, iar literatura contemporană (adică postdecembristă) nu s-a bucurat decât de un seminar la finalul semestrului – la grupa mea cel puțin. Dacă e să aleg așa niște fragmente din viața de student cum ai făcut tu, mă gândesc la socializatul la țigară și la cafeaua de la tonomat de doi lei în curtea interioară a Universității sau pe scara secundară a facultății – unde după Colectiv nu mai aveam voie să fumăm –, mă gândesc la examenele orale care durau o zi întreagă, la felul în care fugeam de la cursurile din Quinet la engleză în Pitar Moș sau la Timpuri Noi, mă gândesc și cum am avut an de an seminarii în mansarda de la Matematică și trebuia să urcăm toate scările alea, dar cum ne bucuram de priveliștea Centrului Vechi, care ne fascina în acei primi ani, mă mai gândesc și la colocviile studențești și la toate prieteniile pe care le-am legat atunci. Mă bucur că am reușit să fac mare parte din facultate înainte de pandemie, am prins doar ultimul semestru de la master și susținerea disertației în online. Au fost niște ani foarte importanți pentru mine, dar nu cred că am niște momente foarte speciale de povestit nepoților legat strict de facultate. Probabil o să le descriu anumiți profesori pe care i-am avut și care pe vremea aia o să fie subiecte de istorie literară. Cel mai mult, însă, cred că le voi povesti despre ce am făcut când eram student în afara facultății, cum am explorat Bucureștiul, fascinat de istoria orașului, sau cum am participat la principalele proteste din acei ani, de la cel împotriva lui Gabriel Oprea în cazul morții polițistului Gigină la cel de după Colectiv și, mai apoi, la cele anticorupție din epoca Dragnea și, în cele din urmă, cum vraja orașului și cea a centrismului politic s-au destrămat definitiv pentru mine.
[Fotografii din arhiva personală a lui Victor Cobuz.]
[Copyright poză principală: Laura Săvuțiu.]
