Iv cel Naiv este scriitor cu diplomă de inginer și experiență de copywriter. A debutat în 2011 cu volumul de poezie Versez (editura Vellant) și a continuat cu alte cinci volume de versuri. A publicat două romane, Să nu ne facem de râs în fața furnicilor (editura Trei) și Eu te-am făcut, eu te omor (editura Humanitas), un dicționar închipuit, adică un Ficționar (Humanitas), și basmul științifico-fantastic în rime și ilustrat (de Vali Petridean), Anxionauții: pierduți prin Cosmos (Humanitas Junior). Prima carte pentru copii este Povești de trezit copiii (editura DPH), o carte mare; foarte mare. Are pregătite un volum de poezie socială și un nou roman, dar și un masterclass despre scris. Poezia lui nu poartă doar cărți, ci și tricouri, fotografii, muzică și multă emoție.
„Câți te-au privit din carte?” sunt cuvintele ilustrate cu care se încheie cel mai nou volum, Anxionauții: pierduți prin Cosmos, publicat la Humanitas Junior. Care sunt oamenii din cărți, ficționali sau reali, care te-au format ca scriitor?
Întrebarea e, de fapt: câți ochi te-au privit din carte? E o glumă a lui Vali Petridean, ilustratorul, referitoare la faptul că a desenat și a plasat în paginile cărții, muuuulți ochi :).
Altfel, mi-ar fi plăcut enorm să merg într-o misiune cu Sherlock Holmes și Hercule Poirot, aș fi vrut să trăiesc în lumea lui Hari Seldon și să mă plimb pe malul Macondoului cu Remedios cea Frumoasă, în căutarea celui mai gustos mango, i-aș oferi o bere lui Bukowski (deși sigur nu s-ar opri la una) și mai apoi m-aș retrage să scriu versuri pe o stație spațială condusă de Jean-Luc Picard.
Ai scris basmul științifico-fantastic al unor astronauți mai puțin curajoși. Niște mesaje ciudate (implicând flori cu ecouri din Dante) i-au convins să plece într-o călătorie în Spațiu. Ce te-a determinat pe tine să scrii această aventură? Te-a însoțit și pe tine vreun computer de bord înțelept, pe post de inspirație sau bețe-n roate?
Ideea de a scrie o poveste SF în versuri a plecat de la un prieten, Bogdan Munteanu. Mai apoi i-am dat o cu totul altă turnură – a devenit un basm, i-am inventat pe anxionauți, nu le-am dat voie să folosească deloc arme în înfruntările lor și le-am găsit provocări dificile și amuzante.
Mă sfătuiesc permanent cu ChatGPT și chiar dacă îi e greu să scrie versuri, are de multe ori idei bune pe care le folosesc. Așadar, computerul meu de bord a fost o sursă de inspirație și ajutor pe toată durata zborului. Over and out.
Ce-a fost mai întâi – povestea sau suita de personaje, ele însele povești, de la nume, la înfățișare și aptitudini?
La început a fost povestea. Ideea unui soi de quest intergalactic m-a condus încet-încet pe mine prin univers, dar și prin universurile interioare ale personajelor. Pe măsură ce le-am conturat, ele mi-au deschis noi rute intergalactice, la rândul lor.
Balauroboți, o osciloscorpie, plasmuște, toxitermite, hipnocicade, viespadasine, colosali, automatitani, laser-cerberi, dar și un adorabil extraelf – sunt câteva dintre creaturile pe care echipajul navei Starpeace le întâlnește în drumul lui spre „Planeta fără nume”. Ele sunt una mai înfricoșătoare decât alta, dar îmi imaginez că procesul creării lor a fost cât se poate de distractiv. Ai un ficționar al antagoniștilor? Au rămas și alții neincluși în basm? Cum iau ei naștere?
Îmi place intuiția ta. Da, a fost, probabil cea mai distractivă parte din procesul de creație. Am preluat elemente de realitate, de basm și de SF și le-am amestecat într-un fel care dădea naștere fie la creaturi înfricoșătoare (niște paznici care au cerbicia unor cerberi, dar sunt înarmați cu laser), fie amuzante (niște biete muște înarmate cu plasmă).
În urma acestor încrucișări repetate, au rezultat multe zeci de astfel de creaturi din care le-am ales pe cele mai reușite. Deci da, am un soi de ficționar de personaje care n-au ajuns în paginile Anxionauților.
„Dar oriunde-am ajunge, prin orice văgăună, / ne-am dovedit deja: vom reuși-mpreună!” Cum a fost colaborarea cu Vali Petridean la această carte? Ați discutat despre cum vor arăta personajele, despre cromatică, despre scenele care vor fi ilustrate?
Colaborarea cu Vali a fost, ca întotdeauna, minunată. Am avut niște discuții generice pe text, apoi el a avut libertatea de a crea universul vizual al cărții. M-a surprins în multe dintre capitole prin aerul proaspăt pe care l-a adus personajelor și lumilor prin care îi duce firul narativ. A ilustrat cu empatie și umor – și asta, cred, e o superputere.
Ai format deja o tradiție ca volumele tale să fie redactate de Ioana Văcărescu și nici Anxionauții nu face excepție. Cum a început această prietenie literară și cum se desfășoară colaborarea voastră pe text?
Ioana Văcărescu este un om inteligent, sensibil, cu o empatie fantastică și o înțelegere profundă a lucrurilor. Ne-am cunoscut cu ocazia lansării volumului meu de poezie Scrisori de lângă tine. Cred că discuțiile pe text pe care le avem reușesc întotdeauna, dar întotdeauna, să facă textul mai bun, mai adânc, mai înalt, nu doar mai corect. Cu ea discut și lucruri care țin de partea conceptuală, și chestiunile care țin de scriitură efectiv. E o colaborare care funcționează de la sine, pe baza chimiei dintre noi și a aprecierii reciproce.
Nu ești la prima carte pentru copii. Povești de trezit copiii (cu ilustrații de Sidonia Mariana Călin, editura DPH) e poate cel mai mare picture book apărut vreodată în această țară, care și-a făcut loc în multe case (câteodată cu greu, mai ales în casele mici, cum e a noastră). Cum a încolțit și cum a rodit această idee?
Mulțumesc pentru aprecieri. E un proiect pe care eu nu îl menționez prea des pentru că nu a fost ideea mea. O doamnă profesoară (nu-i mai știu numele și regret acest fapt) mi-a propus, iar eu am acceptat, nu prea convins la acel moment. Ilustrațiile sunt, într-adevăr frumoase, cartea este iubită de copii, am primit adesea acest feedback, mi-a fost însă greu întotdeauna să mă laud cu un proiect care știu că n-a pornit de la mine.
Aduci bemoluri sau diezuri cântecului acelei „păsări a imaginației”, pe care o pomenești undeva, atunci când scrii pentru copii? Diferă melodia sau cuvintele în care o traduci?
Pasărea cântă și tot cântă, treaba mea e să-i traduc cântecul în așa fel încât să-l audă și copiii. E o muncă diferită să scriu pentru cei mici, dar e una foarte plăcută, mai plină de joc, naivitatea parcă zburdă mai liber printre cuvinte.
Ai debutat în 2011 cu volumul Versez, ilustrat tot de Vali Petridean. Cum ai ajuns în portofoliul editurii Vellant, cum a decurs colaborarea și cum arăta atunci lumea literară în care ai intrat? De fapt, ai simțit că ai intrat?
Noroc cu ultima întrebare, altfel nu știam ce să răspund 🙂 Nu, la vremea respectivă, nu eram foarte conștient de faptul că intru într-o lume. Am început totul extrem de neserios, ca pe un joc și am ajuns la Vellant destul de fortuit. Recunosc, pe atunci eram și foarte puțin interesat de lumea literară. Între timp, am reușit să aflu mai multe – văd această lume ca pe una populată de mulți oameni bine intenționați, talentați, dar profund divizată, subdezvoltată, măcinată de orgolii și invidii. Nici acum nu e o lume în care să vreau să pășesc, prefer periferia ei.
În 2021 ai publicat primul roman, Să nu ne facem de râs în fața furnicilor, la editura Trei. Cum și-a făcut proza loc în ritualul scrisului tău? Au privit versurile către ea cu același amestec de „milă, revoltă și neputință” pe care-l încearcă protagonista romanului sau, dimpotrivă, s-au lăsat curtate, insinuându-se pe nebăgate de seamă în țesătura narativă?
De când eram copil mi-am dorit să scriu proză. Faptul că am început să scriu poezie a fost neverosimil pentru mine, aproape accidental. Așa că atunci când am scris și mai apoi publicat primul roman, a fost destul de firesc, ca o întoarcere la un acasă de unde plecasem aproape dintotdeauna.
Cred că poezia și proza nu sunt decât vase diferite în care putem turna același lichid al creativității noastre. Granițele între poezie și proză sunt de multe ori difuze. Așa că mai mereu când scriu proză, n-are cum să nu fie și poezie pe acolo. Și invers.
A urmat al doilea roman, Eu te-am făcut, eu te omor, publicat la Humanitas. E un „roman de război naiv”, construit în jurul unui conflict vechi de când lumea, care ne atinge pe toți. Ai ajuns cu romanele la un alt public față de cel al poeziei tale, poate la alte generații.
E foarte probabil ca cititorii de poezie să nu se suprapună perfect cu cei de proză. Există încă oameni care îmi apreciază poezia, dar s-au arătat dezamăgiți de proza mea. Cei care iubesc proza și nu se simt în largul lor în poezia mea sunt mai puțini cred, dar există și ei. Proza are un public solid, mult mai răbdător de cât poezia. Și așa e și firesc.
Te-ai îndepărtat de proverbiala „cizmarul n-are cizme” în relația cu cărțile tale? Cât de mult te-ai implicat până acum în promovarea cărților tale, cum ai fructificat aici experiența din publicitate și cum a fost colaborarea cu echipele editurilor? Dar întrebarea mai arzătoare e: cum poți depăși în creativitate o salată boeuf decorată cu coperta cărții de debut?
Recunosc, deși sunt și copywriter, îmi e greu să îmi văd cărțile ca pe un produs de marketing. Mi-e greu să iau această distanță și să-mi folosesc tot know-how-ul pentru… mine. Mai ales că e o piață foarte mică, puțin înțepenită în timp, cu foarte puține bugete și libertăți de promovare. Când oamenii vor citi mai mult, atunci scriitorii vor scrie mai bine și promovarea cărților va arăta altfel.
Ca să ne întoarcem la Anxionauții, care se deschide cu o utopie supraponderală și un vis galactic, spre ce alte universuri din cuvinte și hârtie plănuiești să călătorești cu „entuziasm înflăcărat”?
Planul meu pentru acest an e să public un proiect de poezie socială (e deja finalizat) – nume de lucru Poelitica și un nou roman – Néant, pe care tocmai l-am terminat de scris la trecerea dintre ani. Odată ce își iau zborul sunt liber să încep scrisul la ceva nou-nouț, am deja câteva idei.
[Fotografii din arhiva lui Iv cel Naiv.]
