Iulia Dromereschi este jurnalistă și traducătoare din engleză, franceză, germană, italiană, suedeză, norvegiană și olandeză, învățând aceste limbi când pe cont propriu, când în format instituțional. Cert este că pasiunea pentru limbi străine a însoțit-o de mică. Este membră a Asociației Române a Traducătorilor Literari (ARTLIT), unde se ocupă și cu partea de comunicare. A fondat și coordonează AIVI, Asociația Informală a Vocilor pentru Incluziune, în cadrul căreia oferă mentorat tinerilor interesați de jurnalism din întreaga țară și organizează proiecte culturale. A absolvit Limbi Moderne Aplicate (Franceză-Germană) și Facultatea de Litere (secția Norvegiană-Rusă) a Universității Babeș-Bolyai, precum și Masteratul de Interpretariat de Conferință. Cu un entuziasm contagios și o putere de muncă de invidiat, Iulia creează punți durabile între cărți și oameni, între oameni și cuvinte.
Engleză, germană, franceză, italiană, neerlandeză, norvegiană și suedeză sunt limbile din care ai tradus. Șapte (până acum), ca-n basme. Dacă s-ar regăsi protagoniste într-un film sau/și carte, ce regizor sau/și scriitor le-ar pune în poveste?
Discuția trebuie să înceapă de la deja faimoasa „carte versus film”, sau bate mai degrabă spre perspectivă/crez artistic? 😊Uite, la autoare mă gândesc aproape imediat: Naoise Dolan, pe care am avut bucuria s-o cunosc la FILIT 2024. Teoretic, îi luam un interviu. Practic, am ajuns să discutăm aprins și una peste cealaltă despre pasiunea noastră comună pentru limbi străine. Naoise a dus-o la alt nivel, și dacă o urmărești în social media sau te abonezi la newsletterele ei (are două, unul în engleză, celălalt în irlandeză), îți dai seama că e în primul rând lingvistă și în al doilea rând autoare — ceea ce eu ador!
Cât despre versiunea adaptată pentru ecran, sigur că și aici răspunsul meu e destul de facil. Wes Anderson e cu siguranță în top cinci regizori/oare care-mi plac și rezistă la proba timpului, și pentru că povestea fiecăreia dintre limbile pe care le-ai pomenit, și mai ales povestea dintre mine și ea, e diferită și are ciudățeniile sale, zic că e perfect să pună în scenă istoria lor combinată. Eventual, fiecare limbă poate fi un personaj, și deși riscă să se suprapună cu viziunea lui Tarantino… de fapt, stai, ideal ar fi o colaborare între cei doi. Ar curge premiile. Ar sparge topurile. Ar reuși recorduri de public.
Ai studiat multe limbi în sistem instituțional (școală, facultăți, cursuri facultative, sesiuni intensive), dar și altele, de care spui că ești cea mai apropiată, pe cont propriu. Ce metodă ai să te apropii și să-ți însușești o limbă străină?
Aici simt nevoia să încep cu diferențierea între a vorbi o limbă și a traduce din ea. Povestesc de obicei despre lucrurile astea la întâlnirile cu studenții sau la atelierele din festivaluri literare, pentru că mi se pare esențial ca persoanele care nu au tangență cu domeniul în care lucrez eu să înțeleagă că eu nu știu toate limbile din care traduc, adică nu sunt un soi de enciclopedie ambulantă, și unele dintre ele nu-mi sunt la îndemână nici să le vorbesc fluent.
La prima mea facultate și primul meu masterat existau reguli clare pentru definirea competențelor de limbă străine, și respectiv a competențelor de traducere. Și mai exista noțiunea de limbi active (cele pe care le poți întrebuința la ordinea zilei, pe care le vorbești, în care te descurci conversațional) și limbi pasive (cele pe care le înțelegi, în care poți citi/ urmări filme/ alte manifestări culturale… din care poți traduce). Subliniez asta pentru a nu genera mai departe șoc și uluire la ideea că traduc din nșpe limbi. Da, traduc, pot să traduc și am tradus din suedeză, dar asta nu înseamnă că pot să port o conversație fluentă în suedeză. Înseamnă că pot să petrec ore după ore cu laptopul în brațe, înconjurată virtual de resurse precum dicționare, glosare, site-uri de informare și oameni pe care-i pot întreba lucruri, și că, de fapt, cel mai important este că știu foarte bine limba română.
Acum, că am clarificat aspectul, încerc să răspund măcar parțial, oferind exemplele limbilor engleză (sunt autodidactă) și franceză (cea mai veche limbă din portofoliul meu). Engleza am învățat-o citind. Mama avea abonament la Prietenii cărții, un program de carte prin corespondență, și primea regulat cărți în engleză și în franceză — autori și autoare considerați „clasici”. Pentru că bunicul m-a învățat să citesc când aveam 4 ani (în alfabetul românesc și în cel chirilic), cărțile disponibile acasă în română (și potrivite pentru mine) s-au epuizat foarte repede. Așa că, în afară de cărți nepotrivite, am început să citesc și în celelalte limbi disponibile. În franceză nu-mi prea plăcea, pentru că făceam franceză din grădiniță și era „obligatorie”, și în plus titlurile în engleză sunau mai atrăgător. În clasa a patra am descoperit internetul, la care am fost un copil privilegiat să am acces o oră pe săptămână, duminica, în 1996. Internetul era, în mare parte (pe lângă mult mai mic decât e acum), în engleză. A trebuit deci să înțeleg ce citeam, pentru că articolele despre Sailor Moon nu se traduceau singure! Mai târziu, am avut acces mai frecvent, întâi la net café-urile din oraș, apoi acasă, și am descoperit lumea forumurilor, unde puteam discuta cu pasionați și pasionate de aceleași lucruri ca mine. Firește, în engleză! Engleza a fost o limbă pe care am învățat-o de nevoie și în cel mai imersiv mod posibil, dacă-mi permiți exprimarea, cu zero structură, așa că în clasa a 11-a, când decizia mea de a nu continua la facultate cu specializarea mea din gimnaziu & liceu (arte plastice) era luată, și orientarea firească a fost spre limbi străine, trebuia să mă pregătesc pentru examenele de admitere. La UBB, admiterea la LMA (unde am rămas) a fost pe dosar, dar la Litere (pe care aveam să le „fac” ulterior) trebuia să dau examen, și cum mi-am dorit franceză-finlandeză, protocolul spunea că „în contul” finlandezei dădeam la o altă limbă cunoscută. Și cum pe vremea aceea eram tare nesigură pe competențele mele de germană (naivă!), am zis că voi da la engleză.
Am ajuns la una dintre cele mai căutate profesoare de meditații la limba engleză din orașul meu, genul care oferea ore doar în calupuri de trei și lucra după cele mai bune metode și culegeri de pe piață (English With Tears, despre tine e vorba). Doamna Lopez (așa se numea) mi-a dat un test de plasare, să vadă cum stau, căci era un pic sceptică (copila nu studiase limba la școală!). Well. Am luat punctaj maxim, 100%, la Writing. Am scris un eseu de 12-13 pagini dictando A5 despre motivele pentru care iubesc The Lord of the Rings (cărțile). La Grammar am luat 0. ZERO. Iar doamna Lopez era nedumerită: cum se poate să scrii fără greșeală, coerent și argumentat, un eseu, dar să bușești nemilos orice conjugare verbală (Grammar însemna exclusiv Tenses)??? Și i-am explicat că eu am învățat engleză citind-o și scriind-o; că nu am nicio noțiune teoretică (excepție făcând cele câteva ocheade în manualele vărului meu), și deci pot să mă exprim în limbă, dar habar n-am de regulile ei 😊
Engleza mea „teoretică” s-a întâmplat odată cu joburile de profesoară de limbi străine pentru corporații, pe care le-am avut în perioada clujeană post-prima facultate, când trebuia să mă întrețin. Trebuia să fac nu doar conversație la cursuri, ci și gramatică, așa că pregătind lecție de lecție m-am familiarizat și cu noțiunile care-mi lipseau. Și tot dădeam gherle, cum se spune pe la Cluj (și nu doar): când am intrat la masteratul de interpretariat de conferință, după ce hotărâsem că aleg franceza și engleza în detrimentul germanei, de care (din nou!) nu mă simțeam suficient de sigură în interpretariat (în traduceri aveam deja experiență — în specializate, nu în literare, pe atunci), am intrat în cabină și am ținut un discurs pentru colegii de an în care am pronunțat floods ca pe flutes!
Franceza, pe de altă parte, e o limbă pe care am învățat-o de mică, în moduri cât se poate de structurate. Am participat inclusiv la concursuri, ceea ce, pentru o elevă la un gimnaziu și ulterior liceu de artă, era mare lucru. Am fost singura persoană din școala mea care a dat proba E de la Bac la franceză scris (dădusem germană oral), pentru că puteam alege o materie din același profil (uman/ vocațional). Am ajuns una dintre cele trei studente la LMA promoția 2008, UBB Cluj, cu specializarea franceză-germană, când toți ceilalți 100+ colegi ai noștri aveau engleza în combinație cu una dintre cele două.
Și totuși, la franceză am avut dificultăți tocmai prin prisma cunoașterii limbii literare. Deși am avut niște lectore excelente (Sandrine și Solène, vă mulțumesc!), care au adus în viața noastră studențească noțiuni de argou și verlan și street talk, până ce nu am ajuns în Franța, unde interlocutorii mei nu prea agreau să vorbească în engleză (da, eram așa nesigură pe franceza mea vorbită, că încercam să conversez într-o limbă pe care mă simțeam mult mai stăpână!), n-am reușit să mă desprind de anxietate.
Apoi a mers bine. A mers tot mai bine. Cel mai mare compliment a fost când un voluntar AIVI (organizația mea culturală) a fost vizitat de părinții săi — toți din Algeria. Tatăl lui a discutat vreo 15 minute cu mine despre câte-n lună și-n stele, iar apoi Tahar, voluntarul, a venit să-mi spună râzând că tatăl lui l-a întrebat dacă doamna e franțuzoaică.
(Am încercat multe alte limbi decât cele din care pot să traduc. Am încercat tot ce exista în jurul meu și puteam încerca! Dacă de mine „s-au prins” câteva, pot să enumăr și eșecurile: japoneză, coreeană, chineză, finlandeză, portugheză — până într-un punct, polonă — hai că pot să pricep titluri de carte și avertismente rutiere, rusă — aici povestea e complicată și necesită un alt interviu, ucraineană, irlandeză; nici la ConvoClub, programul coordonat de mine în Cluj timp de cinci ani, nu m-am ținut de swahili.)
Prima carte tradusă a fost pentru editura Cartea Copiilor, Winnie, melcușorul cel grăbit. Cum a început colaborarea cu ei și cum a fost această primă experiență?
Am spus recent povestioara asta, și de obicei o spun la întâlniri sau ateliere cu elevi/e, studenți/-te ori persoane interesate anume de „cum ajungi să traduc”… oficial, probabil. Mi-aș dori să mai am acces la e-mailul pe care s-au întâmplat lucrurile, dar sunt sigură că e vorba despre o adresă de Yahoo de când lumea și Pământul (trebuie să ne gândim că am tradus cărticica în anul II de la prima facultate), și deci mi-e inaccesibilă. Cred că persoana care se ocupa pe atunci de drepturi m-a găsit pe o platformă profesională (posibil proZ, unde sunt încă membră). Mi-a scris un mail, am agreat un contract (nu mai știu în ce formă, însă în general cărțile pentru copii mai mici, cu text puțin, nu se supun acelorași reguli după care funcționează cărțile de dimensiuni „standard”) și m-am apucat de treabă. Tot ce-mi mai amintesc este că am trimis două versiuni editurii, căci cărticica este în versuri, nu doar în germană 😊, și din păcate pentru mine a fost aleasă versiunea care mie îmi plăcea mai puțin.
Colaborezi cu numeroase edituri. Cum ai intrat în legătură cu acestea și cum au decurs relațiile cu ele până acum?
Să fiu sinceră, în afară de intrarea mea generică în lumea editorială românească (întâmplată în urma unei tranzacții de cărți second-hand pe un blog, că veni vorba), îmi amintesc cu dificultate cum am ajuns în contact cu o editură sau alta — cu excepția celor mai recente colaborări. Nu vreau să par lipsită de entuziasm sau de respect, însă lucrurile se amestecă des în mintea mea când mă gândesc la dinamicile profesionale, așa c-o să prefer un răspuns diplomatic și voi spune că se întâmplă organic. Un om din editura Cutărache află despre mine, fie că-i spune cineva, fie că-mi citește o traducere, fie că mă vede pe internet sau live, la un eveniment, și astfel intrăm în contact. Iar restul se întâmplă în funcție de ce, cât, cum și în cât timp traduc, de drepturile achiziționate, de negocieri ulterioare, de disponibilitate și tot așa.
Pot să-ți dau exemplul cel mai proaspăt, însă: colaborarea mea cu Alice Books. Prin 2022, dacă țin bine minte, am trimis o echipă de trei voluntare ieșene să facă un interviu cu Lucia și Alex Popovici, co-fondatorii editurii. Abia aflasem despre existența lor și eram tare încântată de o nouă editură care părea să aibă un plan tare interesant. Interviul s-a tot mutat, livrarea s-a lungit, în cele din urmă a ieșit cum a ieșit, dar am ajuns să discut online cu Lucia, iar ea a venit, la un moment dat, cu întrebarea dacă n-aș vrea să traduc o carte și pentru ei. Restul este istorie, și titlurile pe care le-am tradus deja pentru Alice (o parte apărute, o parte nu) se numără printre preferatele mele. Oricând voi spune „da” unei noi colaborări cu ei.
Traduci, cum spuneam, din mai multe limbi. Cum arată interacțiunea cu redactorii cărților traduse? Ai vreun episod memorabil în care negocierile pe cuvinte sau fraze au devenit ele însele subiect de poveste?
Nu neapărat. Cred că am avut discuții intense doar privind titlurile cărților — și nu-ți imagina că pentru toate. „Legende și latte” a fost unul dintre ele, dar și alte titluri pe care le-am tradus pentru editura Alice Books (se pare că titlurile cărților alese de ei sunt mereu complexe). „Visul își alege visătorul” e altul (pentru cartea publicată la Epica), și chiar dacă am apreciat soluția găsită de redactor/ echipă, nu ar fi fost și soluția mea 😊Asta înseamnă că n-am întotdeauna ultimul cuvânt, căci despre cine are dreptate rar se pune problema.
Îmi amintesc însă de o colaborare tare faină cu Alina Sîrbu, pe atunci redactoră la Corint. Am avut schimburi de mailuri care s-au lungit câteva săptămâni, privind alegerea termenilor potriviți pentru trilogia lui Marie Lu. N-aș putea să mai spun precis despre ce a fost vorba (se întâmpla prin 2017/2018), dar știu că mi-a făcut mare plăcere meciul de ping-pong terminologic.
Cărți pentru copii, pentru adolescenți, ficțiune pentru adulți, nonficțiune (de la Peter Wohlleben la BTS) – sunt doar câteva dintre genurile de care te-ai ocupat. Diferă procesul de traducere de la unul la altul? Care e ritualul de tradus și cum îți adaptezi vocea și stilul pentru fiecare?
Am câteva „reguli” de la care încerc să nu mă abat, și s-a întâmplat rareori. Prima ar fi că nu citesc cartea când mi se propune la tradus — cu excepția cazurilor când am apucat deja s-o fi citit înainte (asta a fost doar când am propus chiar eu cartea unei edituri, de exemplu). Sigur că poate să fie o decizie pe care ulterior să o regret, din diverse motive, însă mintea mea funcționează așa. Îmi place să fiu surprinsă pe măsură ce înaintează acțiunea, să trăiesc momentele cărții odată cu protagoniștii, sau să absorb și să redau stilul deosebit „la prima mână”.
A doua „regulă”, mai mult o deprindere, ar fi că întotdeauna interpretez în cap ce traduc. La un atelier desfășurat la Cluj pentru traducători/oare din germană în română și viceversa, am pomenit importanța lecturii cu glas tare a pasajelor dificile din cărți, acele pasaje unde ne este greu să identificăm vocea, ritmul, felul în care se exprimă cineva, sau unde ni se pare că narațiunea nu iese cum ne dorim. Ei, eu fac asta în mintea mea — și uneori îmi mai „fericesc” partenerul cu un fragment sau două, doar ca să mai am o părere despre autenticitate. Cred că mi se trage din copilărie, când îmi plăcea mult să iau cărțile de teatru din bibliotecă și să citesc „pe roluri”, probabil sub influența puternică a teatrului radiofonic pe care îl ascultam în cantități industriale.
Ultima „regulă” este că mă gândesc, evident, la publicul-țintă. Sigur că nu e o perspectivă 100% corectă (la sutele de cluburi de carte pe care le-am moderat/ organizat, sau la care am participat până acum am avut mereu participanți/te care nu se încadrau în targetul de marketing), dar descrierea cărții și/ sau stilul în care e scrisă o impun. Dacă traduc o carte de non-ficțiune despre acțiuni ecologice sau despre reacții chimice complicate, ori chiar despre amenajări interioare, nu voi folosi aceeași exprimare ca în cazul unui light novel — cu excepția situației (rare) în care autorul/oarea chiar a dorit să obțină acest efect.
Ce mai diferă e cantitatea de cercetare necesară. Să fiu sinceră, în ultimii ani simt că mi-aș dori să ajungă în laptopul meu tot mai multe oferte de cărți de non-ficțiune, și voi explica în cuvinte puține de ce. În primul rând, eu mi-am început cariera ca traducătoare neliterară, și deci am o experiență de zece ani în care am tradus foarte rar cărți sau lucrări tangențiale literaturii. Am tradus, în schimb, mii de pagini din domenii precum instrumente și aparaturi medicale, șantiere de construcții, marketing pentru instituții culturale, sau fișe tehnice de securitate (în care se avertizează despre gradele de toxicitate ale diverselor substanțe conținute în lucruri de la detergenți la medicamente). Nu am întrerupt niciodată colaborările cu clienții dobândiți în acea perioadă aproape exclusivă, însă odată cu un număr crescut de contracte din lumea literară le-am favorizat. Dar am rămas nostalgică și dornică de precizia și de transparența faptelor.
În al doilea rând, și ultimul, am senzația tot mai frecvent că traducerea literară mă face să citesc cărțile care nu-s „pentru muncă” abordându-le cu același ochi critic pe care-l folosesc și „la muncă”. În loc să mă bucur de narațiune, tresar la eventualele erori logice sau litere lipsă. În loc să anticipez ce se va întâmpla mai departe, învârt în minte soluții de traducere pentru o frază complicată. În loc să mă emoționez alături de personaje, mă întreb cum aș alege să prezint un aspect dificil de redat în cultura noastră, sau cum o fi sunat „în original” cutare expresie, dacă se întâmplă să citesc o traducere.
Aș vrea să traduc mai des non-ficțiune ca să mă pot bucura din nou de cărțile de ficțiune pe care doar le citesc 
Au fost fraze, fragmente sau cărți care s-au lăsat mai greu îmblânzite în limba română? Cum le-ai înmuiat?
Dacă mă apuc să „storc” răspunsuri, cred că mai avem nevoie de câteva sesiuni de interviuri. Cred că-mi trebuie rubrică pentru asta. Cred că poate e momentul să-mi fac newsletter — poate nici nu e o idee atât de rea să explic săptămânal celor care doresc să citească peste ce dificultăți și curiozități am dat.
Ador și totodată disper când întâlnesc fragmente în limbi ori dialecte locale/ regionale, într-o carte care are ca limbă principală, de exemplu, italiana. Am avut cărți cu siciliană, cu veneto, cu maremmano, și sunt absolut încântată când le descopăr, și desigur distrusă când trebuie să le traduc La ultimul volum din aventurile lui Corto Maltese, serie care apare la editura Cartea Copiilor, am avut câteva fragmente de cântece tradiționale în veneto, și cred c-am avut nevoie de căutări intense vreo două zile ca să rămân mulțumită de versiunea mea finală.
Un mare privilegiu e când pot discuta cu autorii/-oarele cărții cu pricina. Exemplul Katrinei Engberg, care e daneză, însă eu am tradus-o din engleză, îmi vine primul în minte. Katrine a inclus niște mențiuni referitoare la metrou într-una dintre cărțile ei, și eu nu-mi aminteam să fi văzut nicio stație de metrou când vizitasem în câteva rânduri Copenhaga. Așa că am făcut un apel cu ea și am aflat că metroul se dăduse în folosință un an mai târziu după ultima mea vizită. Sigur că puteam afla asta și de pe internet, dar a fost mai bine să pot discuta cu ea, căci așa am profitat și am întrebat-o și despre grădinile comunitare, și despre clădirea teatrului transformată, și despre mărci de vinuri și rase de căței.
În mare, e vorba de foarte multă documentare. Din fericire, acum e atât de simplu! Asta le tot spun studenților/-telor, la diverse ateliere și întâlniri în contexte profesionale: că au acces la surse nelimitate de informare, că pot verifica aspecte de care nu sunt siguri/e, că pot întreba oameni aflați la mii de kilometri distanță și pot primi validarea presupunerilor lingvistice și culturale. Pentru noi era mai dificil în urmă cu atâția ani, când „m-am apucat” eu de meseria asta. Apelam la dicționare tipărite, căci pentru termeni specializați mai ales nu aveam dicționare online (încă), iar dacă aveam nevoie de confirmări umane… uite, eu trebuia să-l sun pe tata când nimeream câte o traducere cu termeni dificili din automobilistică, pentru că nu eram familiarizată cu ei în română, și chiar dacă-i înțelegeam în germană, misiunea mea era să mă fac înțeleasă aici, în țară.
Spuneai la un moment dat că traducătorii ar trebui să fie vizibili, dacă nu neapărat în textele traduse, în promovarea muncii lor. Care sunt canalele preferate sau formele în care-ți place cel mai mult să-ți faci cunoscută activitatea de traducătoare?
Sunt probabil una dintre cel mai insistente militante pentru vizibilitatea efortului de traducere (nu doar) literară din breaslă, și-mi amintesc cu drag de ziua în care m-a numit colegul Bogdan Ghiu „instigatoare culturală”. Până acum, am insistat îndeosebi pe promovarea muncii colegilor și colegelor, pentru că îmi vine mai ușor să îi aduc pe ei/ ele în atenția publică decât să vorbesc sau să scriu despre ce fac ori am făcut eu.
Pe lângă implicarea în proiecte (co-)create de mine, sau unde am fost invitată, ori pentru care am fost plătită să promovez sau să ajut la promovarea traducătorilor/-oarelor, cum ar fi Caravana ARTLIT de anul trecut, am mai înregistrat episoade de podcast, am moderat discuții, dezbateri și intervenții, sau am scris și încă scriu content pentru social media. Aici recunosc că am și paginile mele (Instagram, LinkedIn), dar mă ocup și de pagina de Insta ARTLIT.
Nu mi se pare, însă, suficient. Dar, la fel ca în cazul celeilalte pălării pe care o port, cea a coordonatoarei de asociației culturale, dacă mi-aș dedica tot timpul promovării probabil că nu aș mai reuși să lucrez/ traduc. Trebuie deci să jonglez mereu cu pălăriile acestea, și mă ajută și a treia, cea a jurnalistei, care-mi permite să fiu la curent cu noutățile, cu evenimentele și cu orice alte piste de interes care pot ajuta în demersurile mele.
Traduci și filme, și teatru. Diferă mecanismele la care apelezi față de traducerea cărților?
Drept e că n-am mai făcut asta de ceva vreme — sau nu așa cum ar fi de așteptat. Dar să explic. Am tradus subtitrări pentru film, într-adevăr: de la documentare în limba germană până la filme (mai) vechi, majoritatea romantice, în aceeași limbă, difuzate pe canale TV specifice, dar și pentru festivaluri de film, unde aveam parte de mai multă diversitate, iar limba din/ prin care traduceam era engleza. Spun și „prin” fiindcă firește că nu știu coreeană, de exemplu, și totuși am tradus filme coreene prin engleză, limba în care primeam textul.
Pentru teatru am și subtitrat, nu doar că am tradus. Asta înseamnă că am folosit un program care m-a ajutat să marchez timpii vorbirii fiecărui personaj implicat, pe care îi puteam adapta la perioada necesară privirii să parcurgă textul. Am lucrat mai ales în festivaluri de teatru și am tradus din engleză, germană și italiană, iar în timpul pandemiei colaborarea mea s-a extins dintr-un festival în ideea secției germană a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu de a prezenta în fiecare zi un moment scurt realizat de actorii săi. Așa am tradus inclusiv un poem epic despre versiunea lui Moș Nicolae din… Luxemburg. Da, din luxemburgheză, care este un amestec straniu, dar cât se poate de interesant, de germană cu neerlandeză și un iz de franceză.
Recent, mai precis în 2024, însă, am avut prilejul de a participa la două cursuri organizate de Asociația Animest, cursuri de accesibilizare a filmelor cu Joselia Neves. În timpul cursurilor, dar și ulterior, am accesibilizat, lucrând în echipa formată pe parcurs, filme de lung- și scurtmetraj, cu scopul de a facilita urmărirea lor de persoane cu deficiențe de văz și auz. Cred că este una dintre direcțiile către care mi-ar plăcea să existe tot mai multe inițiative în România, fiindcă ajung în alte țări și văd că s-au făcut pași extraordinari către accesibilizare; văd interpretare sau traducere audio-vizuală inclusiv în muzee, în gări, în hoteluri, ce să mai spun de posturi TV! Îmi doresc să avem și noi parte de asta, și de aceea sunt recunoscătoare că acum am bazele realizării atât accesibilizării AV (audio-video), cât și celei SDH (subtitrări pentru surzi și persoane cu deficiențe de auz).
Ca traducător freelancer îmi imaginez că relația cu ANAF e una destul de apropiată. Cum navighezi printre apele poate tulburi și hrăpărețe ale birocrației?
În 2009 mi-am deschis PFA, și de atunci până în 2018 m-am descurcat singură în acest departament adesea haotic. Am trecut prin multe schimbări împreună cu sistemul, și nu pot să mă declar mulțumită de cea mai mare parte dintre ele. Rămân cu un dintre împotriva faptului că statul nu (mai) oferă facilități pentru freelanceri, și că suntem practic puși în situația de a plăti taxe, impozite și contribuții în aceeași măsură ca o persoană angajată, fără a beneficia însă de (multe dintre) avantajele lor.
În 2018, însă, eram deja într-o situație dificilă cu descurcarea declarațiilor, care se tot schimbau, așa că am găsit, cu ajutorul unui program de barter desfășurat de NO.MAD, o contabilă cu care am rezonat. Aveam nevoie pentru firma pe care doream să o înființez, fiindcă PFA nu mai era cea mai bună opțiune din punct de vedere fiscal, și totodată să mă ajute să descurc ițele a ce se contura spre actuala declarație unică. Nu am închis PFA (urmează), dar nici nu am mai folosit organizarea asta fiscală/ legală, ci în prezent combin DA (drepturi de autor) pentru ce ține de traducere literară cu firma, pentru ce ține de traducere neliterară, respectiv jurnalism și comunicare.
Contabila mea actuală se ocupă deci de DA, firmă și asociație (ajungem și acolo), și datorită ei nu trebuie să-mi mai bat capul cu atât de multe lucruri ca înainte. Oricărei persoane care este în situația de a-și gestiona singură… totul, cum ajungi de obicei ca freelancer, îi recomand să-și găsească omul potrivit în domeniul fiscal.
Faci parte din Asociația Română a Traducătorilor Literari. Când li te-ai alăturat și care sunt avantajele sau obiectivele pe care le ai?
Anul trecut, în timpul Caravanei ARTLIT, s-a mai pus de câteva ori întrebarea privind anul alipirii mele profesionale, dar mărturisesc că nici acum nu mi-e limpede. Aș spune, însă, că a fost 2016 sau 2017 — adică fie cu un an înainte de mutarea mea la București, fie chiar atunci.
Avantajele de-a fi parte din ARTLIT sunt, pentru mine, accesul și oportunitățile de networking: acces la o comunitate de unde pot dobândi cunoștințe, idei, sugestii, bune practici, sfaturi, respectiv pe ai cărei membri îi pot stresa să-mi răspundă la anchete & invitații 😊, și networking profesional și, de multe ori, personal, căci nu în puține rânduri m-am împrietenit cu colegii și colegele pe care-i tot întâlneam. În plus, prin ARTLIT am acces la inițiative de felul rezidențelor sau formărilor internaționale foarte prețioase, unde pot candida mult mai degrabă, fiindcă am primit informația în grupurile noastre și nu a trebuit să o caut singură.
Pentru cine este mai nou/-ă în profesie, sau cine nu știe să navigheze încă hățișurile legislative și financiar-contabile, organizația este un loc tare bun să pună întrebări și să primească răspunsuri corecte, bazate pe informații actualizate. Există sesiuni periodice de Q&A cu diverse subiecte, invitații la discuții și mese de diverse forme și dimensiuni… important e să-ți dorești să afli. ARTLIT te poate servi.
Cât despre obiective, eu vreau ca traducătorii și traducătoarele să fie vizibili. Cât timp am lucrat doar în zona neliterară, „tehnică”, așa cum mai este numită, am suferit teribil fiindcă adesea aveam mici victorii profesionale (am tradus pentru curți de conturi, producători de componente pentru aparate de zbor, manufacturi de dispozitive medicale, constructori de centre comerciale, dar și autori/oare de manuale medicale ori fișe tehnice de securitate de o importanță majoră pentru bunăstarea populației), dar nu aveau cum să fie recunoscute. Nimeni nu-ți pune numele la sfârșitul manualului de instrucțiuni pentru rotopercutor, știi? Așa că-n zona literară pot măcar să arăt cu respect și admirație către colegi și colege și să spun lumii întregi că ei au făcut posibil cutare și cutare lucru, și hei, poate că vreți să-i cunoașteți, poate că vreți să înțelegeți mai bine cum lucrează și ce presupune munca asta, și să vedeți că, adesea, dincolo de boemul închipuit al situației noastre, suntem oameni.
În 2016 ai fondat AIVI (Asociația Informală a Vocilor pentru Incluziune), sub umbrela căreia ai strâns proiectele pe care le desfășurai deja de ani buni sau unde ai lansat activități noi (de la cluburi de carte, seri de trivia și proiecte de mentorat la dicționare ilustrate și ateliere de jurnalism). Care sunt proiectele cele mai longevive și care au avut cel mai mare impact asupra beneficiarilor, în cea mai mare parte tineri și foarte tineri?
Adevărat, AIVI a căpătat personalitate juridică în 2016, la Cluj, deși am început activitățile pe care aveam apoi să le cuprind sub umbrela sa din 2012.
Cele mai longevive proiecte sunt două, în prezent: unul s-a încheiat, desfășurat între 2014 și 2017 (inclusiv), în Cluj. E vorba despre ConvoClub, programul meu de învățare/ exersare a limbilor străine prin metode non-formale. Consta dintr-o rețetă simplă, care a crescut organic și s-a diversificat prin aporturile voluntarilor/-elor. Eu pregăteam viitorii moderatori/-oare de club într-un training inițial (am o viață paralelă în care, din 2006, am luat parte la numeroase mobilități internaționale în tot ce ține de educația non-formală, și deci la momentul acela puteam contura și implementa asemenea formări), oferindu-le consiliere pe parcurs, monitorizare și feedback, iar ei/ ele moderau cluburile, fiecare în felul său, dar respectând anumite criterii. Sigur că promovam, sigur că administram, sigur că erau fel de fel de obstacole logistice… dar am ajuns la 25 de limbi (inclusiv româna pentru non-nativi, pe care o moderam eu și unde am cunoscut multe persoane minunate — inclusiv viitori traducători din română în alte limbi, cum e Sindre Andresen) și am adus la Cluj bulgară, greacă nouă, ebraică sau swahili (!). Cu swahili există și o poveste tare frumoasă, despre moderator și una dintre participantele la clubul său. După ce s-a încheiat programul, ei doi au început să petreacă timp împreună, și ce crezi? Acum câțiva ani am fost invitată la nunta lor, lângă Cluj, o nuntă româno-kenyană la care mi s-a mulțumit și mie, alături de părinți și nași 😍. A fost de vis!
Al doilea proiect longeviv există încă și este principalul nostru program: AIVImedia.hub, platforma de jurnalism cultural și comunitar, (în principiu) pentru adolescenți/-te și tineri/-e. Pe scurt, programul presupune crearea de redacții locale în diverse spații din țară (lucrez și la diaspora, dar e mai dificil logistic), respectiv de departamente culturale, pregătirea celor înscriși într-ale scrisului (documentare, teren, realizare interviuri, transcriere, editare, WordPress etc.), ilustrației, fotografiei & editării video, dar și comunicării și marketingului, și producerea de conținut cu sens, de la cronici de film ori recenzii de carte la full coverage în festivaluri, interviuri cu persoane importante în comunitate, opinii despre situații la zi și tot așa. Suntem aici, și apreciez orice lectură, orice comentariu, orice feedback. Avem mereu nevoie de oameni noi, care ne pot scrie la aivibuc @ gmail dot com, dar și de susținere, și ne puteți urmări și pe Instagram: @aivimedia.hub și @aivi_vox.
Care sunt cele mai mari împliniri profesionale de până acum?
E o întrebare la care mi-e greu să răspund, în mare pentru că răspunsul se tot schimbă. Acum 15 ani, aș fi zis că sunt extraordinar de mândră de mine că nu doar că am supraviețuit masteratului de Interpretariat de conferință (pe atunci proaspăt acceptat în consorțiul EMCI) din UBB, ci am și trecut examenele și deci sunt interpretă autorizată de instituțiile europene să-mi desfășor activitatea din trei limbi. Câțiva ani mai târziu, ți-aș fi spus că am reușit să ofer clujenilor oportunitatea de a învăța/ exersa 25 de limbi străine prin conversație și metode non-formale, în programul ConvoClub. Sau m-aș fi „lăudat” c-am tradus niște nume grele din SF-F și nu doar (B. Sanderson, N. Gaiman, L. Taylor, V. E. Schwab, M. R. Kowal, M. Wells sunt doar câteva dintre acele nume). Sau ți-aș fi arătat biografia unui antrenor de fotbal pe care-l respect imens pentru tot ce a făcut pentru una dintre echipele mele, tradusă din franceză. Sau m-aș fi mândrit c-am reușit să traduc câteva serii pentru publicul tânăr din limba germană, și deci am contribuit la diversificarea surselor din gen, unde domină în continuare engleza. Sau poate aș fi menționat seria de materiale cu poveștile ucrainenilor din județul Vâlcea, pe care i-am cunoscut și cu care am avut șansa de a discuta, ca să le duc adevărurile mai departe.
Ce citești de plăcere, ce ți-a plăcut în ultimul timp?
Citesc mult prea rar de plăcere. Nu vreau să se înțeleagă că nu-mi face plăcere ce citesc, însă în proporție covârșitoare cărțile sunt legate de muncile mele (traducere, redactare, promovare, organizare de cluburi și tot așa). Ce-i drept, cărțile pe care le citesc pentru cluburile AIVI sunt, în mare parte, alese (și) de mine, deci nu e ca și cum n-ar fi lectură benevolă. În ultima vreme, particip mai des și la cluburile altora — lucru care mă motivează mai ales când pot întâlni colegi și colege din branșe (traduceri & jurnalism). Mă bucur de un server de discord concentrat aproape exclusiv pe cărticeală, unde există sugestii, facem buddy readings și diverse provocări, e relaxant și poate deveni intens. Mă bucur că plănuiesc clubul „meu”, al meu, 100% bazat pe deciziile mele; îl voi anunța curând. Și mă bucur de celelalte servere de discord, grupuri de WhatsApp și comunități de bookstagrammeri din care fac parte, căci de acolo mai primesc recomandări.
În ultimul timp mi-au plăcut mult două cărți scrise de un autor și o autoare greci: Mama câinelui de Pavlos Matesis, respectiv Loxandra de Maria Iordanidou, ambele în traducerea excelentă a colegului Claudiu Sfirschi-Lăudat. Pe prima am citit-o pentru clubul de carte al Emei Cojocaru (Bibliobibuli), pe a doua pentru că am înregistrat un episod de podcast cu Claudiu (am decis să reîncep podcastul despre cărți și traducătorii lor). Apoi, mi-a plăcut surprinzător de mult The Raven Scholar de Antonia Hodgson, și zic „surprinzător” pentru că traducerea mai multor „cărămizi” Fantasy mi-a cam tăiat entuziasmul când vine vorba de cărți groase ori de serii nesfârșite. Doar că despre cartea asta citisem mai multe comentarii laudative, și îmi și plăcea ediția specială Waterstones, așa c-am riscat, și zic eu c-am câștigat, pentru că m-a prins atât de tare, încât am citit cele peste 700 de pagini într-o săptămână (o performanță, ținând cont că pot citi doar noaptea, când închid laptopul, adică după ora 23:00).
Vreau să menționez și Un atac de panică de Ionuț Șendroiu, o carte care întrunește trei criterii aparent esențiale în perioada asta din viața mea: este scurtă (!), pornește de la fapte reale și face haz de necaz. Practic, descrie o succesiune de întâmplări prin care trec membrii unui viitor echipaj de pe un vas de foraj trimis în Ghana. M-a convins să citesc și prima carte a medicului autor, o colecție de povestiri scurte inspirate din deplasările lui.
Ți-ai dorit să devii artist de benzi desenate. Într-o autobiografie grafică, ce interjecții s-ar înghesui sau lăfăi, după caz, cel mai des în bule și chenare?
Daaa, înainte ca profesorul meu de atelier din gimnaziu să se pensioneze și astfel să-mi distrugă visul de a studia la specializarea Grafică! Așa am ajuns la Monumentală… not fun! Dar mi-am scos pârleala nițel traducând și redactând numeroase romane grafice și cărți BD, așa că nu mă pot plânge (total).
Mi-am amintit și că intenționam să-mi scriu dizertația la primul master, cel menționat, IC UBB, pe tema traducerii înjurăturilor din engleză în română. Dar nu a fost să fie nici acolo — probabil câteva dintre bule s-ar umple, cu siguranță, cu niște imprecații pe care numai doamna Irina Margareta Nistor le-ar putea traduce elegant 😊 În rest, cred c-ar fi o mulțime de expresii de uimire și alte gângureli la adresa a tot ce fac pisoii mei (majoritatea sunetelor bucuroase din viața mea sunt generate de prezența lor), dar și de urlete spontane, din același motiv (pisoii sunt adesea motive de spaimă, îngrijorare, nervi cumpliți). Aș mai pune și niște expresii de exasperare și de nerăbdare, căci am un caracter destul de impulsiv și adesea mi-o ia mintea înainte.
Și ar mai fi entuziasm. Cu ooo-uri și aaa-uri, mai ales în călătorii, la musicaluri, la filme, sau când fac ceva wow puștii mei din AIVI, și merită îmbrățișați.
[Fotografiile fac parte din arhiva personală a Iuliei Dromereschi.]
