Florin Irimia este prozator, publicând până acum romanele Defekt (2011), O fereastră întunecată (2012) şi Câteva lucruri despre tine (2014), volumele de proză scurtă Misterul maşinuţelor chinezeşti (2017), Bărbatul din spatele ceţii (2021) şi Nu spune asta (2023) și romanul pentru copii Povestea unei nopți de iarnă (2025). O parte dintre acestea au fost traduse în germană, polonă, turcă, bulgară și maghiară, împlinind și ele dorința scriitorului de a călători spre alte țări, spre alte lumi. Florin Irimia nu scrie doar ficțiune, ci și articole, colaborând de-a lungul timpului cu reviste ca Dilemateca, Noua literatură, Observator cultural şi Suplimentul de cultură. Este lector la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, unde predă civilizație și literatură nord-americană.
Maşinuţa Volkswagen Beetle albastră, cumpărată din Bulgaria pe sub mână, devine, pentru scurt timp, e drept, centrul universului pentru unul dintre personajele tale. Care erau obiectele care-ți compuneau mitologia copilăriei?
Aici te referi la Misterul mașinuțelor chinezești, pentru telespectatorii care au deschis televizoarele mai târziu, cum se spunea pe vremuri. Toate detaliile de acolo sunt reale, eu doar am așternut un mic strat de ficțiune peste ele, ca stratul acela de zăpadă fină care rămâne după prima ninsoare. Un Aro 244 de plastic, primit de la maică-mea, câteva mașinuțe chinezești, că nu degeaba se numește cartea așa, două clasoare cu timbre, ceva mai târziu, o bicicletă Pegas. Dar, mai presus de toate aceste obiecte, era fascinația cu privire la locul din care veneau majoritatea jucăriilor. Aveam un prieten cu rude în Germania de Vest care primea tot felul de jucării și dulciuri de-acolo. Parcă ar fi venit de pe altă planetă. Chiar și mașinuțele chinezești, care proveneau dintr-o țară comunistă până la urmă, reprezentau o atracție. Era clar că în China o duceau mai bine. Ce vreau să spun e că mi-am trăit toată copilăria tânjind după străinătate, și tânjeala asta, din păcate, nu s-a stins niciodată.
Ai publicat de curând la editura Humanitas Junior romanul pentru copii Povestea unei nopți de iarnă, cu ilustrații de Anca Smărăndache. Cum a apărut ideea acestei cărți și cum și-a făcut ea loc în portofoliul tău, alături de romanele și povestirile pentru adulți?
Dorința de a scrie o carte pentru copii e mai veche, dar imboldul l-am primit destul de recent, la sfârșitul lui 2023, practic, când a apărut cartea Ioanei Pârvulescu, Trei zile nemaipomenite. Eram la Gaudeamus, îmi lansam Nu spune asta!, o carte, apropo despre atracția față de străinătate, a cărei acțiune se petrece în diverse țări europene, în diverse perioade de timp și, la un moment dat, plimbându-mă prin târg, pe la standuri, am dat peste cartea Ioanei și am cumpărat-o. Culmea, după câteva minute, am dat și peste Ioana, i-am spus cine sunt, ne cunoșteam și nu prea, și i-am cerut un autograf. Cred c-am început s-o citesc chiar acolo, la standul editurii Humanitas, și am terminat-o a doua zi, după ce mă întorsesem în Iași. E o carte magică, sau cel puțin pentru mine așa a fost. Și, în timp ce-o citeam, desfătându-mă cu acțiunea, cu personajele, dar și cu minunatele desene ale Ancăi Smărăndache, am simțit imboldul de a scrie și eu una. În linii mari, cam știam despre ce vreau să scriu, dar chiar și așa, m-am mirat să constat cât de ușor mi-au venit ideile, ca și cum, fără să-mi dau seama, aș fi știut întreaga poveste cap-coadă, și nu doar începutul, căci tocmai acest început îmi dădea târcoale de ceva vreme. Și am scris-o cu plăcere, zâmbind aproape la fiecare pagină, ca și cum în timp ce-o scriam, un alt eu, un eu copilăros, inocent, vesel, citea ce scria adultul. Citea și se bucura.
„Cum scrii până la urmă o carte pentru copii? Scriind cartea pe care ai fi vrut s-o citești când erai mic”, spui undeva. Care sunt principalele ingrediente pe care le-ai avut alături când ai început s-o scrii? Dar Elementul X, știi, ca-n Powerpuff Girls, care activează toată magia?
E o posibilă variantă, nu? Evident, nu e singura. Nu e neapărat necesar să fie cartea aceea, dar în cazul meu, al debutului meu în literatura pentru copiii, cam asta s-a întâmplat. Ingredientele? Empatie, dragoste, înțelegere, un pic de umor, un pic de suspans, cross-cutting, ca-n filme, și un happy-ending (relativ) ca la carte. Iar Elementul X, iarna, ninsoarea, Crăciunul!
„Cine s-ar fi uitat pe geam la ora aceea târzie, ar fi văzut un câine, o pisică și un șobolan înaintând prin zăpadă în șir indian.” Este o asociere neașteptată, în răspăr cu legile lanțului trofic, dar complet sustenabilă din punct de vedere narativ. Cum ai conturat povestea și personajele? Ai avut schițe, ai lucrat cu ciorne, ce ai eliminat, ce ai păstrat, cum au evoluat ele?
Nu, nimic de felul ăsta. Nu lucrez cu ciorne, nu scriu de mână, n-am scris de mână niciodată, deși mi-ar fi plăcut, poate, dar m-am învățat să scriu bătând literele, la tastatura unei mașini de scris, inițial, dar asta n-a durat prea mult, apoi la computer și ulterior la laptop. N-am eliminat decât două coșmaruri și o descriere a nașterii la pisici pe care, de fapt, editura m-a rugat să le elimin, întrucât le-a considerat prea grafice. E o discuție mai amplă aici, dar nu e momentul acum să intru în detalii, cert e că în afară de aceste scene, care nu au însumat mai mult de câteva paragrafe, ce ai citit e ce am scris cam de la bun început. Cât despre poveste, cum spuneam adineaori, ea s-a scris mai degrabă singură, pornind de la ideea că într-o noapte, unei pisici de casă i se răpesc puii și ea trebuie să plece în căutarea lor.
Numele sunt parte integrantă din identitatea personajelor din Povestea unei nopți de iarnă. Ursula, Miron, Nelu, Cali, Ica. Cum le-ai ales? Cum alegi numele în general în prozele tale?
În afară de Ursula, care este numele unei pisici de care am fost foarte atașat, deși nu era pisica mea, era o pisică independentă, care trăia într-un uscător de rufe dezafectat de la parterul unui bloc și cu care o să ne mai întâlnim și în altă carte, nu pentru copii, în afară de numele ei, toate celelalte pur și simplu mi-au apărut în minte în timp ce scriam. La fel și-n cazul Almei și al lui L., de altfel. Deci n-a fost vorba de o alegere, ci de altceva. Poate un dar? Nu știu.
Majoritatea personajelor, ca să rămânem în jurul lor, sunt animale. Dar animale care vorbesc între ele (cititorii vor afla din roman cum de pot face asta). Cum ai construit aceste dialoguri, cum ai reușit să le faci credibile? Ai vreo tehnică anume sau un set de bune practici?
Nu am nici o tehnică… Le-am făcut credibile (sper să ai dreptate!) pentru că am crezut în ele, mi-au fost dragi, le-am scris cu plăcere. La o altă explicație nu mă pot gândi.
Povestea unei nopți de iarnă este ilustrată foarte frumos de Anca Smărăndache, o artistă cu care îți doreai, spui undeva, să lucrezi. Cum a decurs colaborarea? V-ați sfătuit despre felul cum vor arăta personajele, despre episoadele care vor fi ilustrate?
Nu ne-am sfătuit deloc. De altfel, ne-am cunoscut de-abia la lansarea de la Gaudeamus, de pe 5 decembrie. Însă, da, am ținut să facă ea ilustrațiile pentru că mi-a plăcut foarte mult stilul ei pe care l-am descoperit, cum am spus, citind, cartea Ioanei Pârvulescu. Editura m-a avertizat însă că Anca nu se va implica decât dacă îi va plăcea povestea, ceea ce a făcut ca acceptul ei, atunci când a venit, să însemne un motiv dublu de bucurie pentru mine. E drept că am vrut la un moment dat să-i spun ceva legat de felul cum aș fi vrut să arate un personaj, dar apoi m-am gândit că așa și ea ar fi putut, la o adică, să mă roage ceva legat de evoluția intrigii și nu a făcut-o, așa că am zis că cel mai bine este dacă fiecare își vede de treabă. Ce pot să spun acum este că nu regret deloc cum s-au desfășurat lucrurile.
Întorcându-ne la începuturi, ai debutat în volum în 2011, cu romanul Defekt, publicat la Brumar. Cum ai luat atunci legătura cu editura, cum a fost procesul de publicare și ce impact a avut acest debut în parcursul tău?
Am multe amintiri frumoase legate de Defekt, un roman pe care l-am început prin 2009 și am tot scris la el neștiind prea bine încotro mă îndrept, ce vreau până la urmă să fie. Când l-am terminat, l-am propus editurii Polirom, dar am fost refuzat. Mi-au spus să revin la ei cu un al doilea roman după ce-l voi publica pe primul în altă parte. Și într-o bună zi m-am întâlnit întâmplător cu Robert Șerban, care la momentul acela era directorul editurii Brumar. Și i-am spus că am un roman despre un tip destul de cinic care trăiește o viață în care nu se regăsește deloc și din care vrea să se extragă, dar nu prea știe cum, în fine, i-am povestit pe scurt cartea și el mi-a spus să i-o trimit și, dacă-i place, o s-o publice. Și a publicat-o. Prima mea carte din vremurile în care încă se mai citea, totuși, deși noi ne plângeam de pe atunci că nu se mai citește, în care încă se mai vorbea serios despre literatură. Mi-amintesc și acum că a venit multă lume la lansarea din Iași, Paul Cernat a prezentat-o elogios la Bookfest, cineva a reprodus coperta romanului pe un perete dintr-un cămin studențesc, traducătorul bulgar a făcut o obsesie pentru ea, dat fiind că naratorul emigra până la urmă în Canada, unde emigrase și el, și, nu în ultimul rând, romanul a fost selectat pentru Festivalul Primului Roman de la Chambéry, experiență ficționalizată recent în Nu spune asta!. Dar au fost și probleme. Pe cotor, am descoperit cu stupoare că titlul era scris cu c, Defect, și nu Defekt, cum apărea în rest, și editura a trebuit să tipărească niște buline cu titlul scris „corect”, pe care le-a aplicat peste, și cumva putea să pară că a făcut-o intenționat, ca un exercițiu de marketing. Apoi, dintr-o eroare de comunicare, textul care s-a tipărit nu a fost cel final, ci o versiune anterioară, ce-i drept nu cu mult diferită, dar mai puțin lucrată și care conținea și câteva greșeli de ortografie, care, din păcate, nu au mai fost îndreptate, ceea ce a făcut ca un critic literar să se întrebe dacă sunt oare intenționate, având în vedere că naratorul nu era ceea ce s-ar numi un bărbat cultivat. Dar, dincolo de aceste scăpări, care retrospectiv sunt mai nostime decât păreau atunci, și care spun și ceva despre vremurile acelea, am amintiri frumoase despre romanul meu de debut. Pe care însă nu cred că mai are vreun rost să-l republic acum. Deși, cine știe, poate într-o zi…
Următoarele volume, romane și proză scurtă, au fost publicate, din 2012, de editura Polirom, în colecția Ego.Proză. Cum ai făcut trecerea spre Polirom și cum este colaborarea cu echipa de acolo? Le oferi drept de preempțiune pentru cărțile tale?
Îmi spuseseră, repet, să revin la ei cu cel de-al doilea roman. Acum nu știu dacă se gândeau că poate n-am să mai scriu un al doilea roman, dar întâmplarea face că eu mă apucasem să lucrez la O fereastră întunecată imediat după ce terminasem Defektul, așa că, în 2012, aveam al doilea roman gata. Aproape neverosimil, când mă gândesc cât de lent scriu azi. A fost cartea mea despre Pogromul de la Iași, despre antisemitism și intoleranță în general. O carte scrisă cu furie, furie față de trecut, dar și față de prezent, prezentul de-atunci, pentru că la momentul acela despre Pogrom nu se vorbea aproape deloc și mă frustra teribil tăcerea autorităților. Cartea a avut recenzii pozitive, deși mie ulterior nu mi-a mai plăcut atât de mult, dar nici n-am putut s-o rescriu, cu toate că am vrut la un moment dat. Și, la puțin timp după apariție, știu, divaghez puțin, mă contactează un traducător din Israel să-mi spună că a citit-o și i-a plăcut foarte mult și că ar vrea s-o traducă și că, de fapt, asta are să fie următorul lui proiect. După care nu mai zice nimic. După care, la un moment dat, îl contactez eu să-l întreb ce se mai aude totuși cu traducerea și omul îmi spune că e falit, a trebuit să-și vândă apartamentul, că nu mai are practic nici ce mânca și că adio traducere. Am rămas interzis. Dacă a fost adevărat sau nu ce mi-a spus el atunci n-am să știu niciodată. Cartea a fost în schimb tradusă în turcă, iar la lansarea din Istanbul un cititor m-a întrebat dacă am scris-o pentru că sunt evreu. Era inițial destul de pornit, dar ulterior s-a calmat. Și la lansarea din Iași cineva a comentat că asemenea cărți întinează memoria patrioților noștri. Se referea la Antonescu.
Cât despre colaborarea cu Poliromul, a fost bună, doar că mi-ar fi plăcut să aibă mai multă încredere în cărțile mele, în vocea mea. Drept de preempțiune? A trebuit să mă uit în dicționar să văd ce înseamnă. Nu, nici nu știam că există așa ceva. Doar că, într-adevăr, fiecare carte pe care am scris-o, bineînțeles cu excepția acesteia pentru copii, am propus-o editurii Polirom.
Recent ai fost la Buch Wien, târgul internațional de carte de la Viena, invitat să prezinți ediția în limba germană a volumului Bărbatul din spatele ceții. Cum a fost experiența vieneză și care sunt cele mai intense festivaluri și târguri de carte la care ai participat, demne de a fi mai târziu transformate alchimic în literatură?
A fost o experiență neașteptat de plăcută, și asta datorită oamenilor pe care i-am cunoscut acolo. M-aș întoarce oricând numai pentru ei. Altfel, afară a fost ceață și frig, nu am reușit să văd orașul decât foarte puțin, nici măcar până la Roata din Prater nu am ajuns, care era chiar lângă hotel, o vedeam de la geamul restaurantului dimineața la micul-dejun. Zic asta pentru că mă consider un fan al lui The Third Man, filmul lui Oliver Reed, după scenariul lui Graham Greene, și, într-una din gondole, Orson Welles își ține faimosul speech legat de democrația elvețiană și ceasul cu cuc. Mi-ar plăcea să scriu despre Viena, de fapt chiar am vrut să scriu o povestire care să pornească de la o experiență reală pe care am avut-o acolo acum mulți ani, dar am decis s-o las pentru (și) mai încolo. Cât despre târgurile de carte, nu știu ce să spun. În primul rând, nu am participat la foarte multe, dar categoric, cel din Leipzig mi s-a părut cel mai intens, copleșitor chiar, prin mărime, număr de vizitatori și evenimente.
Cărțile tale au fost traduse în germană, polonă, turcă, bulgară, maghiară. Cum ai ajuns în portofoliile acelor edituri? Care a fost relația cu traducătorii, cu editorii străini și cu cititorii de acolo?
Cu excepția traducerii în turcă, am ajuns de fiecare dată prin demersuri personale, contactând diverși traducători, pe cei mai mulți cunoscându-i prin intermediul FILIT-ului, și practic, prezentându-le cărțile mele, pitching my books to them, cum ar zice americanii. Unii au fost interesați, alții mai puțin, alții chiar deloc, unii au fost interesați, dar chiar și așa nu s-a întâmplat mare lucru, cum este cazul limbii italiene, dar și al francezei. Mai nou, sunt reprezentat de Agenția Literară Livia Stoia, și sper ca parteneriatul cu ei să dea mai multe roade, deși nimic nu este garantat. Problema mare cu literatura română este că nu prea contează pentru edituri, suntem departe de polonezi, de cehi, de maghiari, nu mai vorbim de nordici, și, chiar când beneficiem de câte o traducere, mare lucru nu se întâmplă, nici financiar, și nici la nivelul receptării, al popularizării. Bineînțeles, vorbesc de cărțile mele, sunt și scriitori care au avut alte experiențe, dar nici în cazul lor nu a fost ușor. Ceea ce nu înseamnă că nu e frumos să-ți fie tradusă o carte într-o limbă străină. E foarte frumos. Călătorești, întâlnești oameni, oameni interesați de literatură, le vorbești despre cărțile tale și despre literatura română, dar e foarte greu să găsești o editură serioasă sau care să te ia în serios, să vrea să investească în cărțile tale pe termen lung, să vrea (sau să poată) să te facă cu adevărat cunoscut într-o altă cultură.
Ești lector în cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, predând civilizație și literatură nord-americană. Folosești tehnici de construcție narativă, de la dozarea suspansului la modularea discursului, pentru captarea și menținerea atenției studenților? Cât de mult participă scriitorul Florin Irimia la cursurile ținute de profesorul Florin Irimia?
Scriitorul este „obliterat” de profesor la ore, deși n-ar trebui, cele două meserii sunt complementare, mai ales dacă ești profesor la Litere, dar foarte puțini studenți știu și le pasă că eu scriu cărți. Cred că dacă le-aș spune într-o zi că am o colecție de tarantule sau că „scriu” jocuri, ar fi mai interesați. Dacă ai văzut Severance, serialul lui Ben Stiller, în care innie-ul nu știe ce face outie-ul și invers, cam așa sunt raporturile dintre scriitor și profesor în ceea ce mă privește. Problema e că în mai toate universitățile românești nu interesează pe nimeni, nu la nivel oficial, cel puțin, dacă tu ești, pe lângă profesor, scriitor de ficțiune. Ai putea fi bucătar, cântăreț, mecanic auto. E cam același lucru. Și, din cauza asta, și pentru că nu avem scrierea creativă ca obiect de studiu în programă, identitatea ta de scriitor nu are prea mare relevanță. E exact inversul situației din universitățile americane, e drept că nu din toate. Dar sunt multe universități în Statele Unite unde poți să-ți dai doctoratul scriind un roman sau un volum de proză scurtă (însoțit, e drept, și de un eseu academic) și chiar să ajungi profesor publicând ficțiune, e adevărat că publicând la edituri prestigioase, cărți care să se bucure de recunoaștere, asta însemnând recenzii, studii, premii literare etc. În Statele Unite, unui scriitor ca Mircea Cărtărescu nu i s-ar fi cerut activitate academică clasică pentru a deveni profesor, dar în America un scriitor ca Mircea Cărtărescu nici nu ar mai fi avut nevoie să fie profesor.
Ca să revenim de unde am început, șobolanul Nelu din Povestea unei nopți de iarnă vede în boxa care-i devenise adăpost un adevărat sanctuar, în care ajungea după un drum lung de făcut echilibristică printre țevi, sârme și caiete vechi. Care este sanctuarul tău, locul real sau imaginar, unde te simți în siguranță și unde te retragi să îți tragi sufletul?
Greu de spus, nu cred că am un asemenea sanctuar. Mi-ar plăcea să trăiesc la Berlin, am mai spus-o și cu alte ocazii, mi-ar plăcea să am un apartament într-unul din blocurile acelea vechi, din anii ‘20, undeva într-un cartier liniștit din Dahlem sau Steglitz, doar că un apartament acolo costă enorm, chiar m-am interesat, și nu mi-aș putea niciodată permite un asemenea lux. Rămâne să locuiesc în Berlin doar în vis, și atunci când mă fură ficțiunea.
„Cu mulți ani în urmă, când era mic […], tatăl lui îl dusese să facă cunoștință cu gheața.” Nu în fața plutonului de execuție își aminti același șobolan Nelu de acest episod, după ce descoperi cei doi pui de pisică, ghemuiți în cutia de pantofi. Care sunt scriitorii la care te întorci cu interes, cu plăcere și care sunt cei mai noi pe care i-ai descoperit recent?
Scriitori anglo-americani, prin natura profesiei, scriitori pe care i-am descoperit în tinerețe, când încă trăiau și credeam că nu vor muri niciodată. Și, de fapt, chiar nu vor muri niciodată decât dacă nu va mai exista nimeni care să-i citească. Mă gândesc în special la Philip Roth, la Paul Auster, la Alice Munro, dar și la cei care încă mai sunt în viață, Margaret Atwood, Salman Rushdie, Richard Ford, Michael Ondaatje, Joyce Carol Oates, Ian McEwan, dar și Jonathan Franzen, Joseph O’Neill, Kevin Barry, John Banville, Jonathan Coe, Clare Sestanovich, Ben Lerner, ultimii doi mai recent (plus David Szalay, noul câștigător al premiului Booker) și mulți, mulți alții pe care îi citesc ocazional în The New Yorker. Însă pe un raft separat, pe două rafturi, de fapt, stau cărțile lui Kafka și Thomas Mann. Adesea mă surprind (vorba vine), alegând de acolo Muntele vrăjit sau Procesul, când vreau să-mi reînnoiesc jurămintele cu literatura.
[Fotografiile fac parte din arhiva personală a lui Florin Irimia. Poză principală: © Sophie Kandaouroff.]
