Via Transilvanica

Voicu Bojan. Revelații literare pe Via Transilvanica, drumul care unește

Interviu realizat de Maria Bucșea.

Voicu Bojan este jurnalist, fotograf, ghost writer și, după cum se prezintă, un povestitor-călător căruia nu-i place deloc să stea în loc. Timp de șapte ani a documentat într-o manieră absolut ritualică singura potecă de anduranță din România, Via Transilvanica sau așa-zisul „drum care unește”. Cartea scrisă de Voicu Bojan ca urmare a parcurgerii celor 1400 de kilometri reprezintă un proiect intens, curajos și  poliedric, care nu doar că setează repere identitare, ci focalizează intern experiența unui pelerin contemporan prin spațiul românesc. Lansarea cărții va avea loc în data de 8 octombrie 2022, la Alba Iulia, odată cu finalizarea întregului traseu. 

Ce te-a atras de la bun început la Via Transilvanica și care a fost ideea de pornire a cărții? 

Totul a pornit de la o idee foarte vagă, iscată undeva în Munții Călimani, la un foc de seară, alături de doi prieteni călători. Molfăiam niște slană friptă și ne uitam cum se adună norii a furtună, crezând cu tărie că sigur ne vor ocoli. Nu ne-au. Credința ne fu mică, se pare. Uzi ca niște mâți, am desfăcut cortul tardiv, pe o vijelie cu fulgere. 

Unul dintre acești prieteni era Alin Ușeriu, inițiatorul ideii de Via Transilvanica. Celălalt era Mircea Miclea, reputatul profesor și psiholog. Ideea de atunci a lui Alin era de a revitaliza un vechi drum grăniceresc de pe vreme Imperiului Habsburgic și de a-l transforma într-un traseu potrivit pentru o competiție sportivă de anvergură. Așa că, la ziuă, ne-am apucat să căutam poteca printre bolovani și tufe de jnepeniș. 

În general e destul de grav când Alin zice că are o idee, fiindcă poți jura că ea va fi măreață, fermecătoare și, mai ales, deloc simplu de implementat. Așadar, după câțiva ani am amenajat ceea ce s-a numit Via Maria Theresia. Complice fiind la această năstrușnicie, m-am simțit dator să alerg două maratoane montane și trei triatloane, atât cât a durat această competiție fantastică, ce reușea să adune anual în jur de 700 de sportivi din toată țara. 

De aici până la o nouă idee, doar că de aproximativ 33 de ori mai mare, n-a fost decât un pas firesc. Un pas mic pentru om, însă mare pentru Asociația Tășuleasa Social din Piatra Fântânele, Județul Bistrița Năsăud. Iar această nouă idee trăznită care, vreme de cinci ani, aproape ne-a îngenuncheat pe toți s-a numit Via Transilvanica. Iar eu, nevrednicul, ca dintr-o glumă pasageră rostită seara la un foc între două înghițituri de slană cu pită, ceapă și țuică, m-am trezit cronicarul oficial al acestei aventuri cu totul neobișnuite. 

Cartea pe care ai scris-o cartografiază literar, și nu numai, întregul traseu. Putem spune chiar că reușește să configureze o poetică a spațialității transilvane, înglobând în cele 280 de pagini interviuri, reportaje, fotografii, povești ale locurilor traversate. Prin ce se deosebește cartea de Ghidul drumețului? 

Într-adevăr, cartea aceasta e radiografia unui vis colectiv, un vis de o sfântă nebunie. Ea conține viziunea complet personală a unui dansator amator prins într-o horă delirantă, unde nimeni nu știa pașii, ritmul, durata și nici măcar clipa când se vor opri muzicanții din cântat. 

Sincer, ne-am imaginat că vom muri și nu vom apuca să vedem traseul gata, iar alții vor prelua ștafeta și vor continua ce am început noi. Faptul că după 5 ani se lansează întregul traseu de 1400 de kilometri fără un leuț luat de la comunitatea europeană sau de la statul român, ci doar cu fonduri din sponsorizări, donații și vânzarea bornelor de andezit, este o minune absolută. 

Cât despre visul acesta de-a dreptul hiperbolizat, el nu are de-a face strict cu Transilvania, ci depășește cu mult aceste granițe. Transilvania este doar un pretext, un nume cu o rezonanță fermecătoare. Traseul pleacă din Bucovina și sfârșește pe malul Dunării, traversând paliere geografice, istorice și gastronomice din cele mai diverse. Cu alte cuvinte, afli din mers că una e tochitura moldovenească însoțită de scrâjele și cu totul alta pleșcavița sârbească asezonată cu niscaiva geagik, varianta turcească pentru tsatsiki. 

Cât despre Ghidul drumețului, acesta este un îndrumar practic, care te călăuzește de mânuță spre nevoile de bază ale unui biet pelerin – duș, papa și nani. Îți explică părintește la ce să te aștepți geografic de la ziua în curs, la cine se găsește ștampila pentru carnețelul de drum, unde poți da peste o farmacie și o prăvălie și mai ales, la ce han ai putea trage pentru un somn adânc, fără visuri complicate. 

Cartea, spre deosebire de ghid, e taman pe dos. Ea cartografiază, exact cum spui tu, literar, traseul. Cu alte cuvinte, este un mic delir menit mai mult să te încurce, să te pună într-o stare de mirare și eventual să-ți deschidă apetitul pentru a călători. E un pretext. E pe alocuri o capcană, o mlaștină. Te invită să te afunzi în mintea unui călător care nu doar că nu-și poate pune stavilă gândurilor cu rezonanțe literare, teologice sau gastronomice, ba chiar le rostește asumat și răspicat, cu subiect și predicat. 

Așadar, tot povestind despre Via Transilvanica, poți afla de la acest călător de ocazie multe alte lucruri, de pildă: cum se rulează țigările de foi în Vinales, Cuba, cum se văd stelele prin tavanul găurit al unei iurte din Kârgâzstan sau cum e să vezi ca prin ceață vârful Kanchenjunga taman din Darjeeling, India.

Autoarele Ghidului
Autoarele Ghidului într-o tură de documentare prin Țara Hațegului.

Să documentezi timp de șapte ani un traseu de lungă anduranță, mai ales în spațiul românesc, în care nu există formată această cultură a peregrinării, nu e treabă ușoară. Care a fost metoda prin care ai documentat drumul? Ai ținut un jurnal intim de călătorie sau pur și simplu scriai prin prisma amintirilor formate? 

Da, amintirile au rolul lor, deși ele se alterează mai rapid decât murăturile uitate în cămară peste vară. Am încercat să fiu sistematic. Nu mi-a ieșit. Am șase carnețele începute și neterminate. Am cărat laptopul cu mine, decis să scriu seara la cald, doar că, după câte o zi lungă de umblătură, mintea îmi fugea la bere, nu la scris. 

Norocul a venit cu fotografia. Mereu am încercat să fotografiez narativ și să scriu fotografic. Altfel spus, cel mai bun jurnal intim s-a dovedit a fi colectarea a mai bine de 1500 de fotografii făcute din mișcare: cu urma labei de urs în lutul cărării, cu cărbunarii tăcuți desprinși parcă din romanul medieval Laur a lui Vodolazkin, cu câinii de stână care te împresoară și te amușină sau cu păpușa voodoo cu o sârmă legată de gât pe un soclu de ciment, în mijlocul unui câmp din podișul transilvan. 

Sunt genul de imagini de la care poate pleca orice ficțiune, la fel cum C.S. Lewis scrie cinci volume din Narnia pornind de la niște imagini obsedante, de care nu a putut scăpa ani buni, până nu le-a transformat în literatură. Imaginile din capul lui erau trei: un faun cu o umbrelă, un felinar înzăpezit și un sobru șifonier, probabil cu miros de naftalină, poarta spre o meta-dimensiune. 

Sincer să fiu, în afară de secțiunea cărții intitulată ,,Inventarul Pământurilor”, unde documentez destul de cuminte și sistematic cele șapte ținuturi, nu m-am obosit foarte tare să nu deraiez sau să fiu un travel writer corect și sobru. 

Povestea unui drum de anduranță este o noutate în spațiul cultural românesc, așa că am profitat să mă joc, să-l devoalez exact așa cum l-am înțeles din mers, din postura de xenos, de străin aflat într-o tranziție permanentă, privit cu suspiciune de babe peste garduri, ca un dubios rătăcitor, care umblă lela prin pustiu, în loc să sape o grădină, să scrie cod, să ruleze șaorme sau să mute hârtii într-un birou serios, neapărat undeva la oraș. 

Fiecare porțiune a traseului Via Transilvanica are revelații proprii, ritmuri diferite de respirație. Lumina pătrunde în fiecare pădure diferit, fie că e vorba de Bucovina, Ținutul de Sus, Terra Siculorum, Terra Saxonum, Terra Dacica, Terra Banatica sau Terra Romana. Dacă ar fi să alegi o regiune preferată dintre cele șapte, care ar fi aceasta?  

Ai dreptate, fiecare ținut e unic, geografia  traversează paliere culturale diferite, dai peste etnii de care nu prea aveai habar, cum ar fi huțulii bucovineni, pemii uitați din Saxonum, croații din Caraș sau turcii din Drobeta. Unii sunt istorie, alții sunt vii, bine-mersi. Am băut bere cu romii din Târnava și m-am distrat pe cinste cu ei, am mâncat balmoș pe ploaie la o stână unde ciobani întunecați strecurau jintiță, am înghețat bocnă pe viscol într-o mașină de teren împotmolită în zăpadă cu o gașcă de secui nespus de veseli de la pălincă, iar peste toate, în plină pandemie, am zăcut în saună la Băile Homorod cu Peter bacsi, un bulgar din Odorhei, povestind despre răsaduri de roșii. 

Cartea are o supracopertă ciudată, pe care dacă o desfaci, descoperi pe dosul ei o hartă cu traseul, numai bună de pus pe perete, să te inspire. Acolo am trecut câteva din locurile favorite ale unora din membrii echipei Tășuleasa. 

Pe mine unul m-a fascinat Terra Romana fiindcă mi-a furnizat o surpriză de proporții. Nu bănuiam ce frumuseți sfioase poate ascunde Platoul Mehedinți și munții din jur. Am învățat cuvinte noi, cum ar fi polii, uvale or crovuri sau am dat peste fagi bătrâni, de la care te așteptai să glăsuiască cu glas omenesc, precum în basme. 

Iar peste toate, am întâlnit oameni. Toată povestea Via se poate rezuma la această misterioasă întâlnire a omului cu un alt om. Astfel, am dat în Gornovița peste un bătrân de 90 de ani, care se jura că știe 90 de meserii. În plus, am întâlnit o seamă de femei superbe, coborâte parcă din alt timp. Una croșeta un ciorap de lână în timp ce niște capre fericite se frecau de ea, alta la o fântână mi-a povestit cum a devenit fiul ei bețiv, iar o alta cu năframă mâna un car cu boi cu roți de metal, parcă rupt dintr-un tablou de Grigorescu. 

Fierarul din Isverna
Fierarul din Isverna, județul Mehedinți mi-a făcut două potcoave de amintire și noroc.

Via Transilvanica își ia ca model drumurile de anduranță din Spania, India și Statele Unite. În ce măsură consideri că acest tip de proiect își poate găsi locul în spațiul românesc?  

El Camino e frumos, vinul e cert mai bun, dar Via e un drum viu. Frumusețea acestei poteci stă în necontenite surprize, exact cum e și țara, cu bune și rele. Poți da peste cărărui și pâraie abuzate de TAF-ul cu care s-au defrișat păduri din averea statului, dar poți da și peste pustietăți mute, de o frumusețe desăvârșită. 

Realist vorbind, eu cred că doar timpul va decide dacă povestea aceasta va prinde pe termen lung sau va cădea în uitare și derizoriu, sabotată de către cei deranjați că nu pot fura în legea lor, fiindcă sunt prea vizibili datorită multor drumeți visători prezenți în zonă. Am văzut deja destule marcaje vandalizate și câteva pietre de hotar smulse din pământ sau zdrelite de tractoare, ca să înțeleg că nu toată lumea e fericită că există acest traseu de lungă distanță. 

România e o țară complicată, abuzată, mutilată, nu tocmai primitoare cu un asemenea proiect nefiresc de normal. Pe șleau spus, avem o țară condusă de lichele, care stau cu ochii pe resurse și care nu vor permite ca o mână de călători să le încurce socotelile, fie că vorbim de tăieri ilegale sau de braconaj. Așa că doar Dumnezeu știe dacă efortul aproape supraomenesc al unei mici echipe de idealiști frumoși, iluminați de speranță, va avea sau nu sorți de izbândă. 

pauză dintre două rătăciri
Într-o pauză dintre două rătăciri nu departe de Crama Liliac, don Tomasso a căzut la datorie.

Una dintre cele mai tonice inițiative ale „drumului care unește” e faptul că reușește să contribuie la dezvoltarea zonelor pe care le străbate. Viața la sat a epocii noastre contemporane nu pare să mai conțină elementul idilic. Oamenii sunt tot mai bulversați de parametrii pe care capitalismul îi setează, iar satele pur și simplu îmbătrânesc, lăsându-se stoarse de migrație și de timp. Ajută într-adevăr traseul la o reanimare a acestor locuri?  

Unele sate într-adevăr dispar sau se sting încet, prin depopulare. Îmi aduc aminte de Lindenfeld, un sat de pemi din Banat, din care azi nu a mai rămas nimic în afară de biserică. Am apucat să îl fotografiez în 2007, înainte de decăderea finală. Pe de altă parte, sate întregi cândva părăsite din zona săsească revin la viață și se restaurează exemplar. Înainte de-a deveni victimele capitalismului agresiv, ele au fost victimele comunismului de tip stalinist, acea așa numită „epocă a luminii”, care s-a dovedit a fi epoca rușinii. 

Regimul a jucat un mizerabil șotron cu sufletele sașilor. În anii ‘50 i-a băgat în pușcării, că așa era moda pe atunci. Iar începând cu finele anilor ‘60, vreme de 30 de ani, i-a vândut pe capete, respectiv cam 230.000 de oameni, încasând pe seama lor de la statul german în jur de 4 miliarde de mărci, o sumă halucinantă pentru acele timpuri. 

Oamenii au plecat înspre așa-numita „țară natală”, care nu le aparținea, despre care nu știau mai nimic și unde nu erau primiți cu flori. Dar asta nu înainte de a plăti nemilos, în valută, vărsând în pușculița puterii, numită Banca de Comerț Exterior, absolut toate datoriile față de statul român, inclusiv școlarizarea. După care venea lovitura de grație: hârtia prin care cedau statului român casa și pământurile. Nu puțini au fost cei care s-au sinucis imediat după semnarea acestor documente. Cinismul comunist de la sate a fost o pacoste generală, din care mulți nu și-au revenit niciodată.

Cât despre reanimarea unor locuri, da, cred că Via Transilvanica poate juca un rol interesant. Așa am sperat de la bun început. Doar două exemple voi da: Poiana lui Gălan, nu departe de Lunca Ilvei, unde un cioban și soția sa au improvizat un sălaș pentru drumeți și oferă o mâncare gătită excelentă. Este un loc de care mulți s-au îndrăgostit. Pornind de la mai nimic, povestea a devenit o mică afacere de câteva mii de euro pe an. 

Sau să luăm familia lui Nicușor de la Ciungu Mare, din zona Hațeg. Este un loc superb însă cvasi-pustiu unde, de obicei, nu oprește mai nimeni. Dar, de când cu Via însă, acești oameni găzduiesc și hrănesc noi oameni, necontenind cu mirarea că acest lucru este posibil. Locul prinde încet viață, iar cei care aveau gânduri să plece la cules sparanghel în Germania se gândesc acum de două ori. 

Via Transilvanica

Știu că ești un mare fan al Trilogiei Transilvane, scrise de Miklós Bánffy. Ai putea asocia experiența ta de pelerin pe Via Transilvanica cu câteva titluri din literatură? Ce cărți te fac să pornești pe un astfel de drum?  

Da, saga transilvană a lui Bánffy este o poveste minunată. Parcă citești vechi profeți din Vechiul Testament, care țipă pe ulițe despre trădare, vremelnicie și căderea Ierusalimului, iar lumea îi ia în răspăr, râzând pe seama lor. 

Înainte de cărți, pe mine m-au făcut să visez la luarea câmpilor colecția de reviste National Geographic cumpărată de mama, pe atunci „profă de geogra”, de la un tip care a emigrat în America. Cu ajutorul lor am evadat imaginar din închisoarea numită România în diverse lumi posibile. Și am căzut în visare la diverse locuri, sunând ca o irezistibilă chemare: Havana, Puerto Esperanza, Habarovsk, Melaka, Oș, Hoi An, Mombassa, Calcutta sau Insulele Andaman din Golful Bengal. A trebuit să împlinesc 40 de ani ca să încep să le văd pe fiecare cu ochii mei, rând pe rând. 

Literatura de călătorie e prea vastă. Pe mine mă interesează titluri mai de nișă. On the Road a lui Jack Kerouac mi se pare un bun început. Aș continua cu Travels with Charlie, un lung monolog al lui Steinbeck cu câinele său străbătând spațiul fără granițe a preeriilor americane. M-aș însoți și cu Guzel Iahina în gulagul siberian din Zuleikha Opens Her Eyes și neapărat aș amușina fumul de țigări de foi alături de Sylvain Tesson în coliba lui de lemn de lângă Lacul Baikal, în timp ce afară urlă viscolul. 

Îmi place mai nou foarte mult Sabina Fati. Singură pe Drumul Mătăsii este o super-carte, bun pretext pentru ca autoarea să se imerseze în geopolitică și istoria conflictelor sângeroase de pe traseu. Foarte documentată și totuși personală, cartea este un tur de forță plin de curaj, venind de o femeie aparent fragilă, însă extrem de puternică. 

Dar peste toate, mi-a rămas la inimă ciudatul boier pe nume Dinicu Golescu, primul travel writer român, un personaj delicios, care mi-a căzut cu tronc din clipa în care l-am descoperit citindu-i cartea mică și gălbejită, publicată în 1955, la Editura Tineretului, având un titlu deloc promițător: Însemnare a călătoriei mele. Cartea a apărut prima dată la Buda în 1826 și este primul jurnal românesc de călătorie.

Călătoria lui din 1824 este o vastă mirare edenică de Adam, luând seama de creativitatea nebănuită a Facerii. În Prater, lângă Viena, se crucește la Țircus Ghimnasticus (manej), locul unde se învață călăria. Se plimbă și descrie pe cât de precis, pe atât de fotografic, absolut tot ce vede. 

Spaima lui de primitiv iscat din cețurile preistoriei și căzut grămadă în lumea civilizată este absolut înduioșătoare. Ingenuitatea lui de boier bătrân trezit brusc la viață nu te poate lăsa rece, mai ales că, sărmanul, nu are nici măcar simțul ridicolului. Cum să evaluezi valori estetice cum ar fi Domul din Köln, măsurându-le cu stânjenul? Ce sens are să descrii pe pagini întregi „cadre” (tablouri) de prin muzeele lumii? Ce rost are să numeri cănile unui birtaș elvețian, întrebându-te cu voce tare ce o face omul ăsta cu 50 de căni identice? 

Pe lângă toți acești autori de calibru, preumblările mele pe Via sunt modeste. Rămân la ideea că sunt un biet călător amator, la fel cum sunt și un scriitor amator, perfect conștient de faptul că rădăcina acestui cuvânt vine de la verbul latinesc amare, care înseamnă a iubi. Sunt perfect împăcat cu diletantismul meu născut din iubirea de a umbla pe o cale singur, alături de cățelul Puck sau însoțit de câțiva prieteni. 

Pe coperta cărții apare Christine Thürmer, fiind considerată cea mai umblată femeie din lume și prima care străbate Via Transilvanica. De asemenea, cartea conține și un reportaj despre experiența ei. Știu că ați umblat împreună pe o porțiune de drum. În ce sens poate fi crucială o întâlnire de acest fel? 

Via aceasta este într-adevăr o călătorie spirituală, potențiatoare de revelații. Iar orice revelație, ar trebui să fie însoțită de o schimbare din temelii. A pățit-o un anume Saul pe drumul Damascului, un pescar obscur pe nume Kifa, respectiv viitorul Petru, cel pe care se va clădi Biserica sau apostolul Ioan în insula Patmos, un loc care mi-a plăcut enorm și unde am înotat mult. Acești oameni n-au mai fost niciodată la fel după propriile revelații. 

Cumva, e la fel cu Christine a noastră. Pentru mine, ea e călătorul total. Când dai peste un om care a înconjurat pe jos pământul o dată și jumătate roată pe la Ecuator în virtutea unei revelații avute la căpătâiul unui prieten muribund, chiar trebuie să îl iei în serios. Chiar acum, Christine a încheiat un lung traseu pe bicicletă în Polonia, iar cu câteva luni în urmă o tură lungă în caiac, undeva în America. Întâlnirea cu ea a fost o revelație. 

Christine este un fenomen de talie mondială. E de neoprit. E așa cum spui, „crucială”. Iar faptul că am putut umbla alături de ea pe Via Transilvanica a fost un imens privilegiu. Extrem de citită și destupată la cap, un excelent comunicator de o exemplară disciplină, mi-a dat multe lecții de viață. M-a învățat o groază de lucruri în timp scurt, așa că abia aștept să revină. Dacă e să rezum provocarea ei, aș folosi un citat dintr-o confesiune: 

,,Vrei să te regăsești? Uită de spațiul tău de confort, ia-te și umblă singur pe drum, stai de vorbă cu tine însuți, ascultă natura, cunoaște oameni și nu uita să te bucuri de absolut fi-e-ca-re zi. Uită-te la mine – sunt o femeie ușor supraponderală, călătoresc singură, sunt mioapă, am un ruscac minimalist, un cort ultra-ușor, casa mea e drumul, iar dacă eu pot face chestia asta, cu siguranță o poți face și tu, fie că ai 45 de ani sau 65, fie că ești o femeie singură sau ești un bărbat lovit de criza vârstei de mijloc. Singura limită reală pe lume ești tu însuți.”

Christine Thürmer
Christine povestește din mers, undeva la granița dintre Ținutul de Sus și Terra Siculorum.

Care sunt sfaturile pe care i le-ai da unui om care se hotărăște să pornească mâine pe drum?

Să uite de toate sfaturile și precauțiile. Doar să pornească pe cale. Simplu, fără multe pregătiri, punând un pas după altul. Să fie deschis la minte. Să invite poteca să i se insinueze sub piele și cu un drum, să se lase schimbat. Să înțeleagă că Via nu e un simplu drum, ci un mare pretext pentru introspecție și regăsire de sine. 

După o vreme, drumețul va constata două lucruri: că toate cele vechi și repetitive, care fac ca zilele să semene ca două picături de apă, se vor estompa. Mecanica vieții, cea despre care nu poți povesti mai nimic nimănui, va face loc unui nou timp, încărcat de sens și semnificații. Un timp trăit, valoros, unde totul poate spune o poveste, inclusiv nervurile frunzelor, textura scoarței copacilor sau pietrele de pe drum. 

Lichelele care ne conduc pe un drum sinuos și perdant se vor preface în ceva mai trecător decât praful adunat pe cumpăna fântânii, iar facturile care vin mai implacabil decât Ana din balada meșterului Manole, se vor preface în porumbițe albe, grațioase și nevinovate. Via este un drum al uitării, dar unul care face loc revelației și schimbării. Totul e să ai curajul de a face un prim pas. Restul va veni de la sine.

[Fotografiile fac parte din arhiva personală a lui Voicu Bojan.]

Maria Bucșea
Maria Bucșea / Arhiva personală

Maria Bucșea (n. 2000, Cluj-Napoca) a studiat Literatură Comparată și Limba Germană la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. A publicat recenzii și cronici literare în: Revista Steaua, Vatra, Caietele Echinox, Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory, Studia UBB. A publicat sub pseudonim un volum de poezie la OMG. În prezent locuiește în Cluj-Napoca.

Of the same category

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

en_US