Florentina Hojbotă este directorul editorial al editurii Arthur, parte a Grupului Editorial Art. Cititoare pasionată din copilărie, cu o curiozitate pentru felul în care se fac cărțile cultivată din adolescență, a intrat în lumea editorială în 2006, lucrând ca redactor la editura Humanitas. A fost apoi redactor-șef la editura Publica și a colaborat la platforma Infocarte.ro. În 2015 s-a alăturat echipei Arthur, coordonând diviziile de literatură română și literatură străină, participând la consolidarea și extinderea portofoliului, la crearea de colecții și serii noi și la integrarea efortului colectiv al redacției în viziunea editurii în special și a grupului editorial în general. Cu o solidă pregătire profesională și pasiune din belșug pe post de baghetă și pălărie magică, Florentina e conștientă că prin cărțile pe care le conduce spre publicare contribuie la dezvoltarea generațiilor viitoare de oameni destoinici, așa că responsabilitatea și lucrul bine făcut îi sunt cuvinte de ordine. Însoțite, desigur, și de voie bună. Cum altfel, când ești colegă de birou cu Roald Dahl și Jeff Kinney?
Orange Fantasy, Funny Green, Red Adventure, Violet History, Classic Yellow, Smart Blue sau Black & White? Care dintre cărțile editate azi te-au format atunci ca cititoare?
Mi-e greu să aleg, absolut tot ce am citit m-a format, în feluri vizibile și invizibile. Nu făceam deosebirea între cărți pentru copii și cărți care nu erau pentru copii, unele mă interesau, altele nu, pe unele le înțelegeam mai bine, pe altele, mai puțin, dar știam că, la un moment dat, va veni și vremea lor. În copilăria mea, cărțile pentru copii se găseau destul de greu, făceau și ele parte din acel circuit clandestin al „datului pe sub mână” din anii ’80. Am fost o cititoare atipică, dar cumva tipică generației mele: neavând destule cărți pentru copii, citeam tot ce prindeam. Prima carte care m-a cucerit cu adevărat a fost, în clasa a III-a, Regina Margot de Alexandre Dumas. Sigur că nu puteam înțelege cu adevărat cartea asta atunci, părinții mi-au explicat că unele lucruri le voi pricepe mai târziu, după ce voi citi mai mult, după ce voi avea noțiuni de istorie, psihologie etc. Poate că tocmai asta a fost, senzația că se deschid atât de multe lumi, că sunt atâtea de aflat, de citit, de trăit. Cam ăsta ar fi și firul roșu al colecțiilor enumerate în întrebarea ta: cărți care spun povești, explică realități și amplifică orizonturi. Recunosc că uneori, citind o carte Arthur, îmi dau seama cât de tare m-aș fi bucurat sau ce bine mi-ar fi prins să o fi citit chiar la vârsta pentru care a fost scrisă: Povestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare de Luis Sepúlveda, Matilda de Roald Dahl, de fapt orice carte de Dahl, Anne Fine, Gordon Korman, Cornelia Funke, Philip Pullman, Terry Pratchett. E o bucurie să descoperi sau să lucrezi la alcătuirea unor asemenea cărți. În același timp, continuă să mă mire delimitarea aceasta, între cărți și cărți pentru copii, fiindcă o carte bună rămâne o carte bună la orice vârstă.
Ai intrat în lumea editorială în 2006, când ai devenit redactor la editura Humanitas. Ulterior, ai lucrat pentru o scurtă perioadă la editura Publica. Cum au fost începuturile tale în acest domeniu și cum arăta piața de carte?
Întrebarea ta mă face să-mi dau seama cât de mult timp a trecut. M-a intrigat, încă din liceu, faptul că există oameni care lucrează cu cărți, care fac cărți. Curiozitatea aceea, vecină cu fascinația, de a ști de ce există ceva, cum ajunge să existe, de ce așa și nu altminteri. Sub semnul ăsta au stat și începuturile, când m-am trezit deodată într-un birou, la Humanitas, cu un șpalt în față, știind că publicarea unei cărți și felul în care își va întâmpina ea cititorii depinde, într-o oarecare măsură, de mine. Prima carte redactată a fost Constancia de Carlos Fuentes, și a rămas una din cărțile mele preferate. Din fericire, nu mi-am imaginat niciodată că a fi redactor înseamnă să stai într-un fotoliu comod și să citești, așa că nu am fost dezamăgită de meseria asta, în care nu citești pentru tine, ci pregătești o carte pentru alți cititori, pe care nici nu îi cunoști. Am și avut norocul de a avea alături, și la început, și pe parcurs, unii dintre cei mai inteligenți, cultivați și generoși profesioniști. Apoi, Publica a fost prima întâlnire cu o editură de nișă, unde o echipă mică făcea deja, de ani buni, efortul de a construi un loc de întâlnire între cultură și economie, publicând autori ca Thorstein Veblen, Joseph Stiglitz, Malcolm Gladwell. Eram, pentru prima oară, mai aproape de fluxul editorial decât de lucrul pe text, ca redactor-șef.
Am prins, la început, anii aceia de până în 2010 când încrederea în viitorul cărților era la cote maxime, exista o efervescență, apăreau edituri noi, se impuneau colecții și imprinturi noi, și parcă nu erau destui profesioniști care să le facă pe toate.
Cred că maturizarea mea profesională a venit odată cu Infocarte.ro, un proiect inițiat de CEEBP, Central and East European Book Projects, sub direcția Verei Ebels și Karel Markus, doi oameni cu o etică profesională exemplară. Era vorba despre crearea unei baze de date de tip Books in Print, un catalog online al cărților disponibile pe teritoriul României. A durat, cu totul, 4 ani, și site-ul centraliza peste 22.000 de titluri și peste 12.000 de știri, recenzii, interviuri din presa națională și internațională. Era cu adevărat o radiografie a pieței de carte și făcea posibilă o perspectivă analitică, asta mi-a fost cu adevărat de folos.
Din 2015 faci parte din echipa editurii Arthur, unde acum ești director editorial. Cum te-ai alăturat redacției, care a fost parcursul aici și cum a fost trecerea de la cărțile pentru adulți la cele pentru copii? Ai apelat la vreo amuletă specială, la vreo baghetă magică sau vreo incantație străveche?
Aveam deja experiență de coordonare, așa că se poate spune că pur și simplu am fost omul potrivit la locul potrivit. Redacția de la început e încă nucleul Arthur, am crescut împreună și încă învățăm unii de la alții și învățăm de la cititori, autori, traducători, ilustratori. În 2014 deja tradusesem patru cărți pentru Arthur și YoungArt, iar de coordonarea editurii Arthur m-am ocupat începând cu 2015. Fuseseră publicate, între 2008 și 2014, aproximativ 100 de titluri, iar între 2015 și 2017, au fost publicate aproximativ 200.
Trecerea de la un tip de cărți la altul nu are cum să fie bruscă dacă există deschidere și experiență. Dincolo de experiența profesională, a contat, mai mult ca sigur, și cea de cititoare de teoria literaturii și a culturii. Împărțirea literaturii pe categorii este o chestiune de taxonomie, ea rămâne literatură. În editorial, rolul acestei delimitări este facilitarea alegerii pentru cititori. E important să deosebim ce cărți sunt bune, interesante, vitale, dar dacă ajungem să punem în concurență cărțile bune, pe genuri și categorii, rezultatul nu are cum să fie altfel decât toxic.
Apoi, sigur, a urmat specializarea, văzând și făcând, sau mai bine zis citind și muncind. Un botez sigur că a fost, dar a fost ceva organic, imersarea a fost totală. Țin minte că aveam atunci discuții lungi cu Dan Iacob, directorul general, un om cu viziune, a cărui discreție mă și face să mă simt puțin vinovată că îl pomenesc aici. Dar el este motorul Grupului Editorial Art, iar pasiunea lui pentru cărțile pentru copii este cu adevărat contagioasă. S-a stabilit atunci un ritm de publicare, ne-am gândit la direcții noi, s-au conturat colecții noi, am început colaborări noi și s-au cristalizat cele existente. Poate că e și impropriu zis „gândit”, „stabilit”, pentru că aveam cu toții un entuziasm debordant, care se materializa pur și simplu. Încă îl avem, din fericire. Retrospectiv, aș spune că primii doi ani au fost definitorii în crearea acestei sinapse între pasiune și profesie, și în coagularea noastră, ca echipă.
Așa au apărut Cărțile de Aur ale Copilăriei, Orange Fantasy, Funny Green, Red Adventure, Violet History, Classic Yellow, Smart Blue, Black & White, seriile Harry Potter and Cronicile din Narnia. Așa a venit și dorința de a spori și consolida prezența autorilor români în portofoliu, de a publica susținut manuscrisele premiate în cadrul concursului de manuscrise Trofeul Arthur. Așa au apărut și cele două cărți cu Apolodor de Gellu Naum, cu ilustrații noi de Dan Ungureanu, Rostogol merge acasă de Lavinia Braniște, Olguța și un bunic de milioane / Olguța and the Million Dollar Grandpa, de Alex Moldovan.
Astea sunt, în linii mari, ingredientele magiei despre care întrebi – și despre care sunt convinsă că știi și tu destul de multe, din tot ce faci este limpede că și-au pus vraja și asupra ta cărțile pentru copii.
Coordonezi cele două divizii Arthur, literatura străină și literatura română, și te ocupi de relația redacției cu celelalte departamente ale editurii. Cum arată ziua ta de lucru și care sunt principalele borne în parcursul unei cărți asupra cărora te oprești?
Timpul de lucru efectiv pe carte s-a micșorat, în timp, pentru mine, dar am două mâini drepte, în coordonatorii celor două divizii – Alina Ioan, pentru cărțile autorilor români, și Dragoș Dodu, pentru literatura universală. La fel cum se întâmplă cu scrierea unei cărți, începutul și sfârșitul sunt definitorii pentru ce se întâmplă cu textul pe parcurs, și cam așa este și cu lucrul în redacție: când intră în lucru o carte, care este termenul de tipar preconizat, ce caracteristici are, ce aspecte presupun mai multă atenție… Astea sunt discuțiile, în mare. Mă implic întotdeauna în alegerea ilustrațiilor și a copertei, iar când e vorba de un text al unui autor român, la fel, discutăm cea mai potrivită direcție vizuală și în redacție, și cu departamentul de grafică, gestionat exemplar de Anca Chiriță și Alexandru Daș.
Fiecare zi e ca un mozaic, dar cele mai importante sunt imaginea de ansamblu și echilibrul între detalii și întreg – și în ce privește o carte, și în ce privește direcția în care ne îndreptăm, ca editură.
Am enumerat deja mai sus principalele colecții ale editurii Arthur, iar lor li se alătură seriile de autor și cărțile românești. Cum se face selecția titlurilor care vor intra în portofoliul Arthur, care sunt criteriile în funcție de care vă ghidați și poate micile secrete pe baza cărora vă asigurați că aceste cărți vor fi iubite de tinerii cititori?
Un criteriu însemnat e valoarea. Și e mereu un echilibru de căutat între responsabilitate și viziune. Căutăm cărți care să fie captivante, dar care să dea și de gândit, care să determine cititorii să simtă nuanțele, să contribuie la crearea discernământului, a gândirii critice. Cărți cu povești care funcționează pe mai multe planuri, nu doar pe unul, și care se pot citi din mai multe puncte de vedere, privilegiind totuși perspectiva copiilor − trecută cu vederea, adesea, în favoarea celei a adulților. Un alt criteriu de selecție este și ce anume se citește printre rânduri. Câtă cunoaștere stăpânesc autorii unei cărți? Cât de bine sunt în stare să pună la lucru această cunoaștere? Ingeniozitatea de scriitor nu e atât un dat natural (e și asta), cât o abilitate care tot trebuie șlefuită. În cărțile bune, se vede printre rânduri câtă carte știu autorii.
Apoi, intră în scenă și teoria receptării, și un strop de sociologie a literaturii. Numitorul comun al cărților Arthur, implicit al redacției, fiind cărțile pentru copii, a trebuit să găsim definiții posibile ale copilăriei și ale cărților pentru această vârstă. Să descoperim care este „cititorul model”, în sensul lui Umberto Eco.
Miza este să publici cărți relevante pentru momentul în care apar, dar care să fie relevante și pentru generațiile următoare. Este, dacă vrei, pariul imposibil: să găsești acele cărți care corespund orizontului de așteptare, ca să ai totuși succes comercial, dar în același timp, aceleași cărți să prezinte potențialul de a se număra în rândul cărților clasice și de a intra, măcar unele, de ce nu, în canon. Iar pentru a fi iubite de cititori, trebuie mai întâi să fie luate în serios de cei care le lucrează – de autor, redactor, ilustrator, traducător, tehnoredactor, grafician. Cu riscul de a fi catalogată drept idealistă, o să spun că eu cred în puterea lucrului bine făcut. Lucrul cu cartea e tipul de profesie în care, dacă îți respecți meseria și-ți faci treaba cât mai bine, o să se vadă în rezultatul muncii tale, or asta e ceva ce se va transmite și către cititor, când va ajunge la el cartea.
Numeroase dintre cărțile publicate au fost recompensate de-a lungul timpului cu premii internaționale (Medalia Newbery, Medalia Caldecott). Cât contează aceste distincții pentru receptarea lor în România? Sunt cititorii Arthur (sau părinții lor) sensibili la acestea?
Premiile sunt un gir de încredere acordat de niște specialiști, deci impun credibilitate. Multe dintre ele au trecut testul timpului și fac parte din istoria literaturii pentru copii. Să crești un copil este o responsabilitate, părinții au nevoie de repere. Și pentru noi, editorii care alegem cărți de tradus, premiile sunt repere. Nu pot fi însă mai mult de atât. Distincțiile acestea nu sunt o garanție absolută, apelăm și la discernământ. Nu putem alege să publicăm cărți doar pentru că sunt premiate sau bine vândute în alte părți, e nevoie de o selecție și de un filtru, rafinate prin experiență și printr-o bună cunoaștere a publicului cititor.
Corpul literaturii nu poate fi susținut doar de titlurile premiate, nu sunt pe lume atâtea premii cu impact cât să astâmpere nevoia de a citi a celor care au deprins această plăcere. Pe lângă asta, premiile nu se suprapun perfect pe gustul publicului, din momentul în care se instituționalizează, ele devin ceva mai conservatoare și nu e deloc neglijabil numărul autorilor nepremiați, dar care au schimbat paradigma și s-au clasicizat, în timp.
Probabil nu există localitate (mică sau mare) din țară în care cărțile Arthur să nu-și aibă fani, descoperindu-le fie la școală, fie la biblioteci (unde mai există), fie prin familie și prieteni. Cum ajung cărțile Arthur la toți acești cititori?
Meritul le revine adesea agenților de vânzare care se străduiesc să ajungă în mai toate zonele țării. Să nu uităm nici de librăriile partenere. Grupul Editorial Art a depus eforturi să construiască o rețea de distribuție cât mai bine pusă la punct, rezultatele se văd. Apoi, evident, rețeaua aceasta nu poate funcționa fără produse de calitate. Cărți bine scrise, bine traduse, bine redactate, bine paginate, cu ilustrații convingătoare și impecabil desenate – pe scurt, calitatea cărților Arthur convinge, pe termen lung, cititorii să caute cărțile noastre.
Alături de laureații Trofeului Arthur, ați publicat și mulți alți scriitori români. Cum are loc colaborarea cu aceștia? Vin ei cu manuscrisele deja pregătite, propui tu teme, direcții de explorat sau serii de continuat?
De la caz la caz, nu există un mod de lucru standardizat. Unii scriitori au deja chiar mai multe manuscrise începute, și atunci vorbim despre ordinea publicării, poate și despre oportunitatea publicării, într-un moment sau altul, sau ne spun ce idei de cărți le-au venit, ne cer părerea înainte de a se apuca să scrie, există și o parte de brainstorming, să zicem. Sunt conversații necesare, pentru ca o carte să nu-și rateze publicul, e deja un loc comun aproape că un copil nu o să citească o carte care nu-i place, iar dacă o va citi, în niciun caz nu o va recomanda mai departe. Cititorii copii sunt la o vârstă la care încă nu au perfecționat mecanismele de autoamăgire care pe noi, oamenii mari, ne pot determina să aderăm la o carte din motive ce nu au legătură cu puterea ei de convingere.
Dialogul este unul constant, iar mare parte din conversațiile noastre sunt despre ce tip de cărți am identificat că ar avea căutare, ce subiecte ar putea fi interesante pentru cititorii de primară sau de gimnaziu, care este feedbackul primit pe cărțile deja publicate, din portofoliul autorilor sau din portofoliul lărgit al editurii. Sunt lucruri firești deja, avem, cu cei mai mulți, relații de aproape zece ani de zile sau chiar mai mult: Florin Bican, Lavinia Braniște, Alex Moldovan, Ioana Nicolaie, Adina Popescu, Adina Rosetti, Dan Ungureanu, Matei Vișniec.
Chiar și când propun eu teme și direcții, un scriitor trece totul prin filtrul propriu, tema devine a lui, nu m-aș pune pe mine în centru, cred că rolul meu principal în această relație este de a crea coordonatele unui spațiu care încurajează scrisul ca act profesionalizat. Nu am un merit, altul decât discernământul de a recunoaște valoarea și de a o pune apoi în valoare, cot la cot cu redacția, tehnoredacția și grafica, în drumul de la manuscris la carte.
Rămânând în zona creatorilor români, cum are loc întâlnirea dintre un scriitor (român sau poate un clasic al literaturii universale) și un ilustrator? Le propui tu colaborarea, sugerează ei? Cum stabiliți proporția ilustrațiilor dintr-o carte, distribuirea lor de-a lungul volumului?
Când e vorba despre un scriitor și ilustrator români, e neapărat să fie o conlucrare: rezultatul final este o operă comună, care îi și reprezintă pe fiecare în parte. Colaborările noastre sunt destul de constante, așadar încrederea deja este acolo, și comunicăm ușor. Și nici când e vorba de un scriitor care e pentru prima oară publicat la Arthur, încrederea nu lipsește. Printre lucrurile care l-au determinat să vină spre noi cu o propunere de publicare se numără și felul în care arată cărțile noastre, de la copertă până la machetare, redactare ș.a.m.d. Uneori autorul deja are în vedere un ilustrator, alteori lasă în seama noastră alegerea. Apoi urmează dialogul cu ilustratorul, cu autorul, și lucrul aplicat. Un cuvânt de spus îl are și editura, pentru că o editură nu e o platformă de self-publishing, e vorba și despre ce tip de propunere vizuală ne asumăm ca brand. În fond, ce propunem, ce garantăm este întâlnirea tuturor sub semnul profesionalismului și al pasiunii pentru carte.
În cazul cărților traduse, dar cu ilustratori români, editura optează pentru includerea unui titlu în portofoliu. Și e întotdeauna vorba despre ilustratori cu care colaborăm îndeaproape. De mai mulți ani deja avem seria Mari Clasici Ilustrați, unde colaboratoarea permanentă este Anca Smărăndache, pe partea de ilustrații. Chiar anul acesta am reeditat extraordinara carte a lui Mark Twain, Un yankeu la curtea regelui Arthur, cu o traducere de Petre Comarnescu și Eugen B. Marian. Și mai sunt și titlurile în afara colecțiilor, care încet-încet devin un fel de „serie de ilustrator”, cu ilustrații de Dan Ungureanu: The Little Prince de Antoine de Saint-Exupéry, Fram the Polar Bear de Cezar Petrescu, Comoara din insulă de R.L. Stevenson, Vântul prin sălcii de Kenneth Grahame, Cinci copii și un spiriduș de E. Nesbit, Carrot Head de J. Renard, Viață de câine de Sașa Ciornîi.
Cât despre aspectele cuantificabile, proporția ilustrațiilor și compoziția depind de tipul de text, de stilul lui și de vârsta cititorului căruia i se adresează. Nu e ceva absolut matematic, e vorba până la urmă de conceptualizarea unui mod de a împleti două fire: cel al textului și cel al ilustrațiilor. Ca editură, propui o identitate vizuală care creează un câmp pentru anumite tipuri de ilustratori și de cititori, iar această identitate macro este compusă dintr-o varietate de identități micro. Cu cât e mai mare diversitatea, cu atât extinzi publicul potențial, și devine cu atât mai mare provocarea de a menține totuși o unitate în diversitate – fără niciun liant, editura poate fi percepută ca incoerentă. Sigur, se pune întrebarea unde se încheie incoerența și unde începe rigidizarea, clișeizarea. Așa se face că nu ne plictisim niciodată la editură, provocări sunt la tot pasul și deciziile creative au acest travaliu în care toate sunt întoarse pe toate părțile.
La seria Rostogol de Lavinia Braniște, Andrei Măceșanu a avut ideea virării spre geometrie și cubism, pe noi ne-a entuziasmat, a ieșit ceva memorabil. Pentru Petarde și pocnitori: Poveste de sărbători de Florin Bican și pentru Dani G. și castelul celor trei măgăruși de Alex Moldovan, aceluiași Andrei Măceșanu i-am propus să meargă în cu totul altă direcție. Și, odată ce s-a încheiat etapa de briefing și s-au închegat primele zece ilustrații, totul a mers aproape de la sine.
Una dintre seriile românești de succes pe care le coordonezi este Apolodor Explorator, care-i aduce împreună pe Florin Bican și Dan Ungureanu. Cum a apărut ideea acestei serii, care este ritmul ei de evoluție și cum stabiliți noile aventuri ale pinguinului călător? Îmi imaginez că o țineți numai într-o voie bună, de la prima idee la cartea tipărită.
Mă bucur că spui asta, înseamnă că ne facem bine treaba dacă în cartea tipărită se impregnează nu doar cerneala, ci și bucuria de a lucra împreună la un proiect drag cu o miză atât de mare. La primul volum, Descoperim, cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor, am lucrat chiar în timpul lockdownului. A fost o gură de aer și un refugiu. Și a fost încăpățânarea noastră de a crede în ce au cărțile de oferit oamenilor, în dialogul acesta al minților și sensibilităților pe care-l înlesnește literatura. Sunt de-acum patru volume în seria Apolodor Explorator, și vorbim despre următorul.
Deja de când am publicat Cartea cu Apolodor and A doua carte cu Apolodor de Gellu Naum, cu ilustrațiile noi ale lui Dan Ungureanu, am simțit că e un moment de cotitură. A fost nevoie de ceva curaj să propunem ilustrații noi pentru aceste două cărți clasice, ilustrate în trecut de niște mari artiști, și am tratat asta cu responsabilitate. Literatura pentru copii este întotdeauna despre responsabilitate, orice-ar fi. Văzând apoi cât de bine primită a fost ediția noastră, ne-am întrebat de ce nu ar continua Apolodor să fie prietenul copiilor, într-o altă formulă. Ideea îi aparține lui Dan Iacob, pe mine m-a entuziasmat − evident, fiind ceva complicat nu aveam cum sta deoparte −, am vorbit cu moștenitorii drepturilor de autor ai lui Gellu Naum, am vorbit cu Florin Bican, cu Dan Ungureanu și s-a conturat această colecție hibrid, unde poezia întâlnește nonficțiunea. Nivelul educativ este voit informal, dorința noastră e să prezentăm o temă într-un fel care să provoace curiozitatea și să arate că poate fi ceva interesant în studierea mai îndeaproape a Deltei, a Lunii, a Carpaților sau a universului furnicilor. Intenția colecției este să-i împrietenească pe copii cu diverse teme care fac, măcar tangențial, obiectul studiilor lor școlare și al preocupărilor lor, între 8 și 10, 11 ani. Să legăm literatura de cunoaștere, de explorare și de actul de a învăța. Este chiar vârsta la care, citind o carte, poți descoperi una dintre pasiunile vieții tale.
Literatura poate fi o cheie care deschide poarta către cunoaștere, și ne-am gândit că Apolodor, singurul personaj cu adevărat iconic din literatura pentru copii, care a traversat generații întregi, e cel mai potrivit ghid și companion. Și cine altcineva să-i împrumute vocea decât Florin Bican, și cine altcineva să-i dea un chip decât Dan Ungureanu. Dacă nu s-ar fi aflat ei, nu s-ar fi povestit… Alegerea temelor fiecărui volum este tot un dialog, Florin are un cuvânt greu de spus, pentru că e musai să fie ceva care îl inspiră. Și da, e multă bucurie în lucrul la colecția asta, direct proporțională, aș zice, cu efortul. Fiecare carte din serie înseamnă zeci și zeci de ore de discuții, de brainstorming și sute și sute de ore de muncă. Pe de o parte, Florin are de împăcat poezia cu informația științifică, și nu e deloc ușor, dar îi iese și asta, de fiecare dată. Pentru el, eu sunt motiv de întristare când îl rog să mă lase să tai din text, sau de bucurie, când îl rog să adauge text. Pe de altă parte, Dan are de inventat povești, în ilustrații, în Să studiem cu Apolodor furnicile și lumea lor, a tot avut de găsit soluții pentru a face ca mușuroiul, pe dinăuntru, să nu apară monoton. Lucrăm de la bun început împreună și ne cunoaștem destul de bine cât să existe momente în care să-mi spună, când îi dau feedback pe vreo schiță: „Știam că o să zici asta!”
Revenind la colecțiile Arthur, se disting în mod clar câteva vârfuri de popularitate și (probabil) vânzări. Cum reușiți să îngrijiți și creșteți restul titlurilor la umbra unor superhituri ca Harry Potter or Jurnalul unui puști? Fac ele doar umbră celorlalte sau, dimpotrivă, devin catalizatoare și trag și celelalte cărți după ele?
And Harry Potter, and Jurnalul unui puști au merite indiscutabile în atragerea copiilor spre lectură, sunt genul de cărți care pot convinge pe aproape oricine că cititul este o plăcere. Din fericire, nu foarte mulți cititori sunt interesați doar de o serie sau două de cărți. Cei mai mulți au nevoie de diversitate, își doresc să exploreze cât mai multe direcții. Sigur, pentru a explora alături de noi, e necesar să le oferim cărți memorabile, cărți care să lase o impresie de durată, să fie ținute minte și după un răstimp mai îndelungat, la care să revină cu drag. Care sunt cărțile memorabile? Cele cu narațiune competent construită, cu efecte atent dozate, cu ilustrații care, după ce ți-au furat ochiul, te conving cu profunzimea lor și, pe măsură ce le vezi mai bine, le vezi și lor diversele paliere. Texte și ilustrații la care, cu cât te uiți mai atent, cu atât mai intens te fascinează și îți spun ceva.
Când fantasticul, aventura și umorul de factură clasică sau, dimpotrivă, cât se poate de contemporan fac parte din activitatea de zi cu zi, ce alte lumi îți place să vizitezi prin cărțile de pe noptieră? Care sunt cele în care ai locuit cel mai mult în ultimul timp?
Întotdeauna citesc mai multe cărți în paralel și, de niște ani buni, una dintre ele este o recitire. Citesc Wild Things: The Joy of Reading Children’s Literature as an Adult de Bruce Handy, un studiu despre rolul literaturii pentru copii, care încearcă să găsească resorturile ascunse ale farmecului acestui tip de cărți, analizând diverse titluri celebre – contextul în care au apărut, cum au fost receptate, ce le face să fie în continuare relevante: de la Noapte bună, Lună de Margaret Wise Brown, până la Cronicile din Narnia de C.S. Lewis și Pânza Charlottei de E.B. White.
Am convingerea asta că toate cărțile comunică între ele și formează un tot doar împreună. De aici apelul constant la teorie, pentru mine este și un dialog imaginar cu alți cititori ai cărților care mă interesează. Dar citesc și literatură, acum citesc, cu intermitențe, Rejection de Tony Tulathimutte, un volum de povestiri care mizează pe efectul de șoc, e foarte dark și parcă e prea bine scrisă cartea asta, te lovește la fiecare două pagini. Lasă loc și pentru umor – negru, dar umor, și gluma e uneori și pe seama ta, ca cititor, e un fel de a scrie care nu te lasă să te simți superior personajelor despre care citești. Mă interesează naratorul pe care îl creează aici Tulathimutte, e neîndurător cu cititorul, fără a fi nemilos, mai degrabă expune cruzimea care se ascunde sub alibiurile virtuoase și se pricepe teribil la a descrie punctul în care o ia totul la vale, fereastra care se închide și lasă întunericul să acapareze viața interioară.
În pauzele pe care le iau de la Rejection, am început să recitesc Iosif și frații săi de Thomas Mann, e una din cărțile la care mă întorc cel mai des. Este un roman dens, unde este pusă la lucru istoria comparată a religiilor, mitologia e filtrată de psihologia analitică, literatura conține un filon filozofic și psihanalitic, iar filozofia a primit un altoi literar. Este cartea pe care aș lua-o pe o insulă pustie. Întotdeauna mă recentrează.
[Fotografiile fac parte din arhiva Florentinei Hojbotă.]
