Cătălin Pavel este scriitor, arheolog și conferențiar la Universitatea Ovidius din Constanța. Are studii doctorale și postdoctorale la Oxford, Sorbona, Institutul Arheologic Albright din Ierusalim, Universitatea din Hamburg și Colegiul Noua Europă din București. Coordonează la rândul lui doctorate și săpăturile arheologice ale universității sale de la Cetatea Histria. Printre lucrările sale de specialitate se numără Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal (Humanitas, 2019, tradusă în franceză și italiană), Animalele care ne fac oameni: Blană, cozi și pene în arheologie (Humanitas, 2021) și Elefantul lui Carol cel Mare. Un anti-manual de istorie (ART, 2025). Postura de povestitor al trecutului îi este însoțită de pasiunea pentru literatură. A debutat în 2010 cu romanul Aproape a șaptea parte din lume (Humanitas), căruia i-au urmat alte romane (Toate greșelile care se pot face (All the Mistakes That Can Be Made) – Humanitas, 2022), volume de poezie: Adagietto (FraACTalia, 2016), Contrescarpe (Vinea, 2023), de proză scurtă: Adevărul despre vacanțe (Humanitas, 2023) și de literatură pentru copii: Muntele cu uși (Humanitas Junior, 2024). Fie că vorbește despre lucruri petrecute cu 10, 100, 10.000 de ani în urmă sau niciodată întâmplate, dar perfect verosimile, Cătălin Pavel (re)construiește lumi și personaje cu instrumentele și talentul unui veritabil povestitor.
Recent ai publicat la Editura ART Elefantul lui Carol cel Mare, un anti-manual de istorie, cum îl numești. Cum a apărut ideea acestei cărți și cum au decurs realizarea ei și colaborarea cu echipa editurii?
Îmi place enorm ideea ART de a propune liceenilor această serie de cărți, cîte una pentru fiecare disciplină, serie pe care editura o descrie drept o combinație între Very short introductions (Oxford UP) și Que sais-je? (PUF). Cred că școala are nevoie de așa ceva – cărți subțiri, dar cu multă viață în ele, doldora de întrebări fundamentale și de poante care să le ilustreze. Eu i-am zis Elefantului „anti-manual”, cei care vor scrie cărțile despre literatură, chimie, geografie etc. vor veni cu alte titluri, dar ne dorim același lucru, să îi recîștigăm pe liceeni pentru ele. Și nu ne-o dorim doar pentru binele lor, ci și pentru binele nostru, pentru că dacă școala merge mai bine, vom vedea asta peste tot, în gară, în trafic, la plajă. Îi mulțumesc enorm profesorului Liviu Papadima că a ales numele meu pentru cartea dedicată disciplinei numite istorie și editurii că a acceptat să includem aproape 30 de fotografii color în carte!
Capitolele cărții conțin părți din povestea elefantului Abul Abaz, primit în dar de Carol cel Mare de la califul Harun al-Rașid în anul 802. De ce ai ales acest eveniment să fie firul roșu al volumului?
Capitolele sînt dedicate, fiecare, unei teme esențiale a istoriei (surse, gîndire critică, cauzalitate, obiectivitate, progres etc). Spun acolo ce am înțeles și ce n-am înțeles despre fiecare din ele. Spun poveștile care mi se par nimerite, de acum 20 de ani sau de acum 200 sau 20.000 de ani. Dar am vrut într-adevăr să existe și un episod istoric recurent care e discutat pe scurt în fiecare capitol, din perspectiva temei capitolului. Acest episod trebuia să fie suficient de grăsuț interpretativ, cît să pot exemplifica multe probleme pe baza lui și suficient de anti-eroic în sens larg, adică aparținînd istoriei tradițional considerate mici. Mai ales trebuia să nu țină de antichitate (specializarea mea), ca nu cumva să pară că această carte ar fi dedicată grecilor, romanilor, arheologiei. Nu – este o carte care, în patru ore, pune pe căprării ideile majore care țin de studiul istoriei.
Începi unul dintre capitolele cărții cu o rețetă de pui thailandez. Continuând metafora, cum ai potrivit în acest volum ingredientele din grădina istoriei, din cămara beletristicii și cum ai presărat umorul? La scriere, la citire, la recitire? Și o continuare care se impune: fan coriandru crud, sau dimpotrivă?
Da, capitolul despre surse începe direct cu această rețetă. Acolo argumentez că trebuie să ne extragem informațiile din surse credibile, pentru că orice ingredient stricat compromite ceea ce punem pe masă la sfîrșit. Mă rog, acum cînd o zic așa pare și este exagerat de banal.
Despre umorul din cartea lui e de preferat ca autorul să nu sufle o vorbă. Nu există om, și cu atît mai puțin un scriitor, să nu fie convins că are un umor nebun. Nu vom putea niciodată ieși din orbirea asta. (Ea are multe forme. Vă puteți închipui un profesor de istorie mărturisind: sincer, cursurile mele sînt foarte plictisitoare…?). Cît despre coriandru, cel care îmi place mie este cel antic. Într-unul din edificiile romane tîrzii de la Histria, unde lucrez vara cu studenții mei, s-a găsit, lîngă un vas imens de provizii, de tip dolium, și o amforă în care încă mai erau semințe de coriandru.
Volumul face parte dintr-o colecție adresată adolescenților și tinerilor. Ai un instrumentar sau un set de bune practici adaptate pentru criteriul vârstei pe care l-ai folosit aici? Cum faci trecerile de la exemplele care țin de escatologie și Olympia lui Manet la Tsutomu Yamaguchi, singurul supraviețuitor al ambelor bombe atomice detonate în Japonia, la lingvistică elefantină și blugi baggy?
Nu-mi mai e așa frică să scriu eseuri pentru tineri. Am fost în zeci de școli și licee să vorbesc despre arheologie sau literatură, cel mai recent într-un proiect al De Basm, Asociația Scriitorilor pentru Copii şi Adolescenţi din România, finanțat de AFCN. (Școlarii au întrebări de pus, nu glumă – nu e ca la universitate, unde studenții, înțelepți, tind să asculte ca niște sfinți.) Mă mîndresc mereu că am scris săptămînal în Dilema Veche, vreme de cinci ani, articole de arheologie pentru publicul nespecialist. Vrînd-nevrînd a trebuit deci să fac niște viraje față de discursul academic. Sînt convins că asemenea texte de popularizarea științei pot prinde bine tinerilor, și am o calitate: înțeleg aceste domenii suficient de puțin ca să mă pot pune imediat în pielea celor care nu le-au studiat încă. Cît despre exemple, eu nu pricep nimic dacă nu-mi dai exemple. Și-atunci mă gîndesc că dacă mie mi-e foame, atunci tuturor le e foame, și dau exemple.
În 2024 ai publicat la Humanitas Junior Muntele cu uși, un volum ilustrat de Oana Ispir, adresat cititorilor și mai tineri. Ai avut atunci nevoie de o pregătire prealabilă a stilului, a ritmului poveștii, a scrisului în general?
Da, da, a fost o schimbare zăpăcitoare. Păi eu tocmai publicasem la Humanitas Toate greșelile care se pot face (All the Mistakes That Can Be Made) and Adevărul despre vacanțe, deci un roman și proză scurtă, iar de-aici pînă la aventuri pentru copii e drum lung, și anume nu o autostradă. Am învățat însă, scriind pentru copii, lucruri noi despre literatură și despre mine. Datorez șansa asta Lidiei Bodea, care a văzut cu raze X că aveam în mine această carte. (O bucurie, Muntele cu uși a luat premiul revistei Ramuri a Uniunii Scriitorilor, pentru cea mai bună carte pentru copii din 2024).
Într-o ediție recentă a programului Tandem, organizat de New Europe College, ai lucrat împreună cu Metin Omer la traducerea în limba turcă a volumului Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie (Humanitas, 2021). Cum ai intrat în legătură cu traducătorul și cum a fost această experiență?
Metin Omer este un cunoscut istoric cu un doctorat la Ankara, o combinație rară de cărturar și atlet. Sîntem colegi la Universitatea Ovidius din Constanța. Am profitat de faptul că e bilingv și de interesul lui pentru cultură în general, mult dincolo de specializarea lui, ca să-i propun să aplicăm la bursa NEC. Mi-a făcut hatîrul și pînă la urmă a tradus toată cartea, o carte groasă, deși nu era răspunzător decît cu traducerea cîtorva capitole. Dragă Metin, iartă-mă, te rog, că a trebuit să găsești soluții de a traduce în turcă „oblete, avat, roşioară, lin, sabiţă, babuşcă, ghiborţ, plătică”, „vrabia mălai visează”, „Gică Contra” și altele.
Vorbind de traduceri, poate cea mai cunoscută carte a ta, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal (Humanitas, 2019), a fost tradusă în franceză și italiană și publicată la Éditions de l’Aube, respectiv Neo Edizioni. Cum ai stabilit atunci contactul cu traducătorii și editurile și cum au fost primite cărțile acolo?
Mulțumesc și aici Floricăi Courriol, lui Jean-Louis Courriol și lui Bruno Mazzoni, traducători de înaltă clasă. Oricine i-a auzit pe cei doi domni vorbind în română la un tîrg de carte știe că nu-i poți considera străini (J.-L. Courriol mi-a atras odată atenția că pluralul coclauri este neutru, nu masculin, cum credeam eu). Ei au luat asupra lor nu numai sarcina, să-i zicem academică, de a traduce romanul meu Aproape a șaptea parte din lume și apoi eseurile arheologice din The Archaeology of Love, dar și pe cea socială, mult mai grea, cred, adică au purtat lungi discuții, pe email sau la sindrofii, cu puzderie de editori occidentali și alți profesioniști ai cărții, pe care i-au fermecat în beneficiul multor autori români, printre care și eu. Sigur că am și alte datorii: ediția italiană n-ar fi fost posibilă fără efortul diplomatic inițial, generos, al universitarei și traducătoarei clujene Gabriela Lungu, iar Barbara Cassin de la Academia Franceză a scris o foarte scurtă, dar minunată prefață ediției franțuzești.
Pe lângă volumele de specialitate, ai publicat cărți de poezie, romane și proză scurtă. Întorcându-ne la ideea de public, și-au găsit acestea o comunitate de cititori diferiți de cei ai volumelor de arheologie? Dacă da, cum diferă feedbackul primit sau interacțiunile cu ei?
Există fundamental doar două tabere în lumea cărților, cele de poezie și restul. Cred că e mult mai ușor să circuli de la roman la eseurile de arheologie, deși ele sînt separate, cum e firesc să fie separată beletristica de știință, decît de la roman la poezie, care au în comun faptul că țin de literatură. Există deci două mari categorii de cititori, dacă nu chiar de oameni, cei care citesc și poezie, și cei care nu citesc poezie. Romanele încă mai luptă, însă poezia pare că nu mai are nici o relevanță socială. Dar nu are cum să dispară, pentru că va fi întotdeauna ținută în viață de fanatici care continuă rezistența în munți, ca să zic așa. Deci recunosc că cel mai mult mă bucură mesajele de la cititorii volumelor mele de poezie, și că sper că celelalte cărți pe care le-am publicat ar putea da cuiva ideea să încerce și poezia. Un om întors la poezie face cît un parlamentar bun.
In Elefantul lui Carol cel Mare l-ai amintit pe Iggy Pop, în contextul Emir Kusturica- Bregović-jurnalul academic Classics Ireland. Ce alți muzicieni îți populează mitologiile personale, spațiul de lucru sau de relaxare?
L-am amintit într-adevăr în anti-manualul de istorie pe Iggy Pop, care cînta muzica lui Bregović în Arizona Dream, pentru că el a scris și un ciudat articol despre împărații romani, apărut în acest jurnal irlandez, o publicație prestigioasă indexată ERIH PLUS (poeții nu vor ști ce e asta, universitarii asupriți de scientometrie, da). Aș menționa aici doar că mulți dintre scriitorii care mă fascinează au fost și muzicieni și compozitori. Nu numai Leonard Cohen, dar și E.T.A. Hoffmann, și Boris Vian (și Anthony Burgess, pe care însă îl apreciez mai mult pentru comentariul la Finnegans Wake decît pentru Portocala mecanică).
Și care sunt cărțile citite în ultimul timp care ți-au adus măcar jumătate din bucuria unei descoperiri-surpriză pe unul dintre siturile unde ai lucrat?
Să spun doar că admir cărțile care te iau de la zero și te duc departe, cum se întîmplă adesea în colecțiile citate chiar la început (sau chiar cu cărțile de fizică ale lui Feynman și cu cărțile despre teoria evoluției ale lui Richard Dawkins). Eu nu prea vreau să recunosc că mă încurc, nu vreau să fiu făcut să admit că subiectul cutare e varză în capul meu; vreau ca autorul să se poarte cu mine ca și cum eu de fapt știu tot ce s-ar cuveni să știu, dar să îmi mai explice o dată de la bun început absolut totul. Că veni – întîmplător – vorba, cărțile din seria căreia îi aparține anti-manualul meu se adresează, teoretic, celor de 13-19 ani, dar noi sperăm că oricine vrea să o ia de la zero cu istoria (din păcate, doar cu studiul istoriei, nu și cu istoria personală), poate citi cu folos această carte. În orice caz, după lectura ei, va putea conversa oricînd de la egal la egal vreme de 4 minute și 30 de secunde cu orice mare istoric contemporan.
[Fotografiile fac parte din arhiva personală a lui Cătălin Pavel.]
