Gabriela Bărăscu este profesoară de limbă germană și colaborează cu Grădinița Märchengarten și After School-ul Wissengarten din București. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București și un program de masterat în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii. Pentru a-și împrieteni elevii cu materia pe care o predă, Gabriela știe că trebuie mai întâi să le câștige încrederea și respectul. De aceea, cunoașterea limbii germane este însoțită de însușirea principiilor didactice și de aprofundarea continuă a metodelor pedagogice. E conștientă că un profesor trebuie să fie un leader, însă unul capabil de empatie, care poate să se joace și să vorbească pe limba copiilor. Și a părinților.
Când ai știut că pedagogia va fi calea ta profesională și care au fost cărțile și oamenii care te-au inspirat și format?
Încă de mică mi-am admirat foarte mult educatoarea şi modul în care dumneaei ştia să intre în rolul de leader. Apoi am pierdut din vedere această meserie, aspirând, ca orice adolescent, către diverse profesii mai mult sau mai puţin vocaţionale. Cred că dorinţa de a preda copiilor a apărut datorită profesoarei mele de limba franceză din liceu, care mă fermeca cu şarmul şi eleganţa dumneaei şi făcea ca totul să pară simplu şi util. Însă persoana care m-a convis că vreau să urmez meseria de profesor este o colegă de facultate. Îmi amintesc că la un curs am fost întrebaţi de ce am venit la Limbi Străine şi ea a răspuns că îşi doreşte o carieră în pedagogie, dar nu predarea în sine este scopul ei, cât bucuria de a şti că a contribuit la formarea unui viitor adult. Atunci am realizat că îmi doresc acelaşi lucru. Este într-adevăr o mare răspundere, însă consider că este minunat (şi pe alocuri înspăimântător) ca în fiecare zi să descoperi şi să foloseşti diverse modalităţi de a ghida şi de a ajuta un omuleţ în drumul lui prin viaţă. O altă persoană care nu încetează să mă inspire şi să mă formeze este Oana Morar, ale cărei cărţi, podcasturi şi conferinţe le recomand cu cel mai mare drag.
Lucrezi la grădinița Märchengarten de aproape zece ani. Cum te-ai alăturat colectivului de acolo și cum au fost primii ani?
M-am alăturat colectivului în 2017, imediat după facultate. Îmi amintesc că am preluat chiar grupa mini şi că, după o lună, colega mea a părăsit instituţia şi am rămas singură la clasă. A fost foarte greu. Eram complet nepregătită să îmi gestionez propriile emoţii şi frustrări, pierdusem controlul, eram împovărată de vinovăţie şi speriată de interacţiunea cu părinţii. Ştiam că vreau să fiu în continuare profesor, însă îmi doream să fie totul mult mai uşor.
Îmi povesteai despre cum, la un moment dat, ți s-a schimbat felul de a te raporta la această meserie. Cum ai reușit să treci de la implicarea generatoare de angoase la empatia sănătoasă și constructivă?
Ce m-a salvat a fost decizia de a merge la terapie, unde am învăţat să iau distanţă faţă de nevoile personale şi să mă detaşez de acestea la serviciu, pentru a nu intra în contra-transfer cu micuţii şi pentru a trăi în prezent alături de ei. Am învăţat să meditez şi să îmi păstrez această stare relaxată lângă copii şi, odată ce am dobândit înţelegere atât pentru cei mici, cât şi pentru limitele şi abilităţile proprii, viaţa profesională s-a îmbunătăţit considerabil şi am putut aspira către o formare corectă şi ascendentă.
Empatia sănătoasă şi constructivă a venit pe măsură ce am citit diverse cărţi de parenting, educaţie şi psihologie şi după ce am început să învăţ din greşeli fără a mai simţi vinovăţie. Această deschidere m-a ajutat să înţeleg mai bine tipologiile copiilor şi nevoile lor şi să mă conectez cu ei mult mai uşor, dintr-o poziţie de leader şi nu de mamă/prietenă.
Cum germana mea este sub nivelul de începător, am fost surprinsă când mi-ai zis că e o limbă ușor de învățat. Ce-o face așa prietenoasă și cum reușești să-i faci pe copii să se apropie (și să înțeleagă și rețină) cuvintele acelea lungi-lungi, personaje de meme-uri celebre?
În primul rând, copiii nu au nevoie să înveţe de la început cuvintele luuuuungi-lungi. Le explic doar că limba germană are cuvinte foarte prietenoase, cărora le place să stea împreună şi să creeze astfel cuvinte noi.
Ceea ce cred că îi apropie de această materie este şi modul în care le fac cunoştinţă cu ea. Pentru preşcolari, plec de la ideea că germana este ca un copilaş, un nou prieten, care are propriile calităţi, dorinţe şi limite/reguli, aşa cum avem cu toţii. De asemenea, am grijă să mă minunez ori de câte ori am ocazia de cât de uşoară şi frumoasă este această „Germană” şi cât de bucuroasă este ea că le-a devenit colegă.
Pentru şcolari personificarea nu mai ţine, aşa că le spun că am aflat că sunt foarte buni la matematică, extraordinari, aproape olimpici… le dau un exerciţiu rapid pe care îl rezolvă toţi, iar apoi le spun că germana este foarte asemănătoare cu matematica, că se bazează pe câteva reguli şi că există puţine excepţii, aşadar ei, fiind atât de buni, nu vor avea probleme. Iar pe parcurs am grijă să existe multe momente de platou şi exerciţii de memorare, pentru a le da tuturor încredere că ştiu şi se descurcă singuri.
Cum predai de la grupele mini la elevii de gimnaziu de la after school, îmi imaginez că și metodele de a le capta copiilor atenția și a le-o menține concentrată la lecție variază. Care sunt cele mai importante instrumente pe care le folosești în acest sens? Există vreo metodă infailibilă și universală?
Cred că două dintre cele mai bune metode, care funcţionează la orice vârstă sunt stabilirea unei relaţii personale cu copiii în afara orelor de curs (discuţii în pauze, sfaturi… orice le dă impresia că pentru mine reprezintă mai mult decât nişte simpli elevi) şi, o metodă infailibilă, simţul umorului şi micile glumiţe cu care am grijă să umplu toate lecţiile. Cei mici au nevoie să râdă şi să realizeze că nu trebuie să ia totul în serios.
Copiii apreciază întotdeauna bucuria cu care li se vorbeşte şi capacitatea adultului de a se dărui. Cântecelele funcţionează întodeauna, la fel ca subțierea sau îngroşarea vocii atunci când mânuiesc diverse pluşuri.
Pentru copilaşii de la grădiniţă, în special cei micuţi, este foarte importantă muzica. La grupa mini, de exemplu, întreaga lecţie se bazează pe cântat sau fredonat, deoarece cadenţa şi ritmul îi calmează şi îi apropie de mine. Dansul şi muzica sunt elemente nelipsite în activităţile mele, îi ajută pe copii să se distreze şi să se mişte, le dă senzaţia de lucru în echipă şi ocazia de a-şi arăta „ultimele mişcări”. După cum ai specificat şi tu în întrebare, şi tonalitatea vocii este importantă, și teatralizarea. Nu doar că îi ţine pe micuţi captaţi, dar mă ajută şi pe mine să îmi exersez spontaneitatea şi creativitatea şi să mă distrez când lucrez cu ei.
Flip 7 şi Leo la frizer sunt câteva dintre board game-urile pe care le joci cu elevii tăi. Cum integrezi joaca în lecțiile pe care le construiești și cum găsești echilibrul între „a (se) juca” și „a învăța”?
Este foarte uşor să speculez acest echilibru, deoarece copiii învaţă cel mai bine atunci când se joacă. Am grijă să folosesc anumite cuvinte deja cunoscute, să integrez structuri conversaţionale şi să le explic la început noţiunile necunoscute. De obicei, îmi creez eu propriile fişe de lucru introductive, simple şi intuitive, menite să îi conducă pe cei mici prin vocabularul de bază şi să îi ajute să îl memoreze. Apoi las jocul să înceapă şi, de la a doua tura, spre exemplu, „interzic” limba română sub ameninţarea descalificării. Competitivitatea lor înnăscută iese întotdeauna la suprafaţă şi copiii ajung să discute în limba propusă de mine, fără efort, ajutându-se de tablă sau materialele rezolvate anterior.
Ce alte metode „neconvenționale” au succes la lecțiile tale? Care a fost cea mai apreciată de copii până acum?
Pentru copilaşii mici funcţionează bine crearea unor momente de haos sau jocul de rol prin intermediul unor măscuţe confecţionate pe tema lecţiei. Iar pentru elevii de şcoală, poveşile haioase şi drăgălaşe din diverse cărticele, potrivite vârstei şi nivelului de cunoştinţe. Nu este o metodă neconvenţională, însă mă miră şi pe mine câteodată cât de potrivită este.
Mă gândesc că, mai ales la grupele de grădiniță, învățatul germanei ocupă doar o parte din timpul pe care-l petreci cu copiii, abilitățile pedagogice generale fiind mult mai mult puse în practică: de la dezamorsat mici conflicte la gestionat emoții. Care sunt cele mai mari provocări în sensul acesta și cum reușești să le gestionezi?
Cred că cel mai dificil este să îi gestionez pe copilaşii cu anxietate de separare. Indiferent de vârstă, dificultatea de a se vedea despărțiți de mama lor îi „transformă” în omuleţi care cer sau refuză atenţia mea. Dacă reuseşc să mă apropii destul de copil încât el/ea să aibă o minimă încredere în mine, lupta este pe jumătate câştigată, însă pentru a iniţia primii paşi este nevoie să îi înţeleg tipul de personalitate şi limbajului iubirii. Poate dura câteva săptămâni sau chiar luni, dar eu am răbdare şi încerc diverse metode, mă documentez, discut cu părinţii… De cele mai multe ori reuşesc.
Îmi povesteai despre cele trei reguli principale care guvernează relația tuturor profesorilor din grădiniță cu copiii și comportamentul acestora din urmă. Care sunt ele și cum reușiți să-i faceți pe copii să le internalizeze și să le urmeze?
Regulile pe care le am la grupele de copii/elevi sunt următoarele: „Avem grijă de colegi”, „Avem grijă de noi înşine” şi „Avem grijă de mediul înconjurător”. Acestea trebuie să fie repetate sistematic şi să existe şi o serie de urmări pentru încălcarea lor deliberată. Eu cred că este nevoie să îi pregătim pe micuţi pentru lumea în care vor intra ca adulţi – o lume unde delictele sunt pedepsite, de aceea stabilesc cu ei o serie de repercusiuni, la nivel de clasă/grupă, cu care să fie de acord majoritatea. Acestea nu sunt grave şi sunt departe de a se numi pedepse, iar scopul lor este să le răpească timp din activitatea lor absolut preferată: JOCUL. Este dificil pentru micuţi să le urmeze, datorită incapacităţii lor de a avea o gândire etică, însă, chiar şi aşa, cu multe explicaţii şi răbdare, majoritatea reuşesc să le internalizeze sau măcar să şi le amintească. Învăţăm cu paşi mici.
Îmi spuneai că ți se pare important să petreci timp cu preșcolarii și școlarii și în pauze? De ce crezi asta și cum îi ajută pe ei sau relația dintre voi?
Este foarte important pentru mine să îmi găsesc timp să stau în pauze cu copiii. Indiferent de vârstă, au nevoie să te perceapă ca o persoană obişnuită şi să ia o pauză din a te învesti cu „autoritatea profesorului”. În plus, cu toţii au fel de fel de probleme şi gânduri şi au nevoie să le împărtăşească cu un adult, iar dacă eu le acord atenţie atunci când simt emoţii puternice, am şanse mai mari să mă înţeleg cu ei la clasă. Sună a manipulare, însă nu este. Consider că această dorinţă de a ne asculta unii pe alţii este profund umană şi este foarte important pentru copii să înveţe lecţia empatiei alături de adulţii din viaţa lor.
Serbările de Crăciun sau de final de an și cele specifice culturii germane, dominante în grădiniță (Sfântul Martin, sărbătoarea lampioanelor), rup rutina săptămânală, dar sunt și acumulări de efort și energie, atât din partea copiilor, cât și a profesorilor. În ce constau aceste serbări la grădiniță și cum se raportează copiii (și părinții) la ele?
Pentru mine aceste sărbători sunt într-adevăr solicitante şi de multe ori îmi doresc să nu le mai susţin, însă, la final, tot timpul sunt încântată de cât de mulţumiţi şi veseli sunt copiii şi mă mobilizez şi pentru anul următor. Sfântul Martin, de exemplu, îi învaţă să împartă şi să fie darnici, iar carnavalul le stimulează imaginaţia şi îi transpune în diverse personaje de poveste. Este un mic party cu poze, muzică şi jocuri şi, indiferent de vârstă, este foarte apreciat. Serbările, pe de altă parte, nu le-aş recomanda copilaşilor mai mici. Sunt utile în grupa mare şi la școală, deoarece le oferă părinţilor oportunitatea de a le sta alături, însă, pentru cei sub patru ani reprezintă un motiv de stres şi epuizare.
Scurtele excursii prin oraș sau mai lungile tabere în țară sunt, cred, surse de multe anxietăți: ale copiilor, ale părinților, poate și ale profesorilor. Cum gestionezi tu aceste ieșiri și cât de mult poți prevedea neprevăzutul?
Ştiu că nu pot prevedea neprevăzutul, aşadar mă raportez la acesta ca la o posibilă realitate. Nu mi-e teamă că cei mici se pot răni, pierde, accidenta sau lovi. Oricum, acestea sunt întâmplări prin care cu siguranţă au mai trecut deja. Eu am încredere în intuiţia corpului şi a minţii şi ştiu că noi, ca specie umană, ştim să ne ferim din calea marilor pericole. În tabere, anxietatea părinţilor este o problemă; dacă adultul aparţinător nu are încredere în mine, stresul acestuia se reflectă asupra copilului şi acesta devine greu de gestionat la rândul lui (are episoade dese de furie sau tristeţe). Ieşirile mai scurte sunt mult mai simplu de organizat, în cei 12 ani de când stau printre micuţi nu îmi amintesc să se fi întâmplat ceva „catastrofal”. Presupun că faptul că sunt relaxată îi ajută pe copii să fie mai prezenţi în propriul corp.
Menționai faptul că gestionarea relației cu părinții este o parte importantă a activității tale. În ce constă aceasta, care sunt așteptările lor și care sunt ale tale?
Aşteptările părinţilor sunt foarte multe, fiecare are un set de „trebuie” şi „aveţi grijă la”. Eu plec de la premisa că fiecare părinte vrea doar binele pentru copilul lui şi că micuţul este diferit acasă faţă de grădiniţă/şcoală. Când discut cu aparţinătorii, am grijă să le explic cu empatie că metodele mele nu trebuie să fie aceleaşi cu ale dumnealor şi că parentingul este diferit de educaţie. Pe de-o parte, ascult cu interes modul în care este descris copilul în mediul lui familial, deoarece aceste detalii mă ajută să îl înţeleg mai bine. Şi, la rândul meu, le explic foarte clar metodele şi aşteptările şi încerc, pe cât posibil, să ajungem la un numitor comun.
Care au fost cele mai mari satisfacții profesionale de până acum?
Cele mai mari satisfacţii le am cu copiii care dobândesc o pasiune pentru materia predată de mine, când văd că le place şi că o învaţă de drag. Bineînţeles, succesul la diverse examene sau reuşitele şcolare mă umplu de mândrie şi mă motivează să merg mai departe. Însă sunt şi micile bucurii ale fiecărei zile; când un copilaş de la grădiniţă se opreşte din plâns când mă apropii de el sau când cineva îşi manifestă dragostea şi recunoştinţa.
La fel ca și în cazul unei limbi străine, pedagogia e un domeniu al învățării continue. Care sunt resursele cele mai valoroase pe care le folosești? Și care sunt cărțile, filmele sau muzica alături de care te relaxezi și din care-ți iei energia pentru o nouă săptămână, un nou an, o nouă generație?
Prefer cărţile poliţiste sau SF, îmi place să joc diverse jocuri de societate şi să dansez Salsa. Apreciez un film bun şi discuţiile lungi cu prietenii apropiaţi. Timpul petrecut alături de soţul meu şi de pisicuţa noastră… toate mă umplu de viaţă şi mă ajută să fiu creativă şi fericită la serviciu.
[Fotografiile fac parte din arhiva Gabrielei Bărăscu.]
