Ileana Achim

Ileana Achim. Despre editura Frontiera, curaj și binele făcut până la capăt

Ileana Achim este fondatoarea și coordonatoarea editurii Frontiera. Este o cititoare profesionistă, studiind literatura engleză și având un masterat în studii medievale la Universitatea din Bristol. A creat editura Frontiera în 2010, însă șase ani mai târziu i-a conturat profilul pe care-l are astăzi. La o primă vedere, Frontiera e o editură pentru copii. Dar, când două dintre cele douăsprezece titluri publicate anual sunt dedicate deportărilor în Siberia sau vieții unei familii rusești, încadrarea asta nu poate fi decât păguboasă. Frontiera e o editură pentru pasionații de literatură ilustrată. Și e una dintre cele mai curajoase.

Dacă n-ați fi editoare, ce meserie dispărută v-ar fi plăcut să aveți?

Probabil copist, pentru că îmi place să buchisesc – și îmi place să stau singură. Ce-i drept, n-aș mai fi un foarte bun copist, m-am cam dezobișnuit să scriu de mână în ultimii ani, de când tastatul îmi ocupă toată ziua, și îmi pare rău. Când mai iau pixul în mână, am senzația pe care o aveam în vacanțele de vară, că am uitat să scriu și că o să mă prindă toamna cu litere alandala pe caiet.

Și care e cuvântul dispărut care descrie cel mai bine activitatea dumneavoastră de cititor și editor?

Poate năzuros? J Timpul dedicat cititului de plăcere s-a redus, vrând-nevrând, și atunci sunt foarte selectivă cu ce citesc – fac nazuri, cum s-ar zice. Ca editor, iarăși sunt năzuroasă (sau boieroasă – am găsit cuvântul ăsta chiar acum, căutând sinonime mai prietenoase). Frontiera și-a propus un portofoliu restrâns, de aproximativ 12 cărți pe an, și atunci alegem la sânge ce publicăm, ceea ce e o constrângere, dar și un fel de boierie, zic eu. Când decidem să mergem mai departe cu un titlu, atunci e clar că l-am trecut prin ciur și dârmon și suntem gata să-l apărăm până în pânzele albe. Iată câte expresii, dispărute sau nu, am înghesuit într-un singur paragraf J

Ați spus într-un interviu din primăvară, publicat pe blogul Cărturești, că, alături de Bogdan
Tăut, echipa Frontiera conține doi alți colegi: Elena Dobre (comunicare, PR) și Horia, care vă ajută cu logistica. Asta înseamnă că externalizați celelalte servicii, cum ar fi redactarea, DTP-ul?

Da. Tot ce se întâmplă în jurul unei cărți (redactare, corectură, ilustrații, grafică) este realizat de o echipă care se formează ad-hoc, în funcție de specificul proiectului. Pe de altă parte, cea mai mare parte a unei astfel de echipe de proiect este alcătuită din colaboratori constanți. De exemplu, pentru conceptele grafice ale cărților de autori români colaborăm cu Carla Duschka de la Atelierul de Grafică, Andreea Popescu de la Graphomat, Ioana Pârvan de la Studio Formidabil și Andrei Tache de la Vertical Design. Dar ei nu fac parte propriu-zis din Editura Frontiera.

Dincolo de povești și ilustrații, cărțile pentru copii trebuie să fie și trainice, să reziste la citiri și răscitiri, la zboruri prin cameră, la recuperări din dosul bibliotecii și, uneori, la lupte crâncene între frați (la noi a supraviețuit cu demnitate Eu sunt cel mai puternicul lui Mario Ramos). Cum decurg discuțiile cu tipografiile? Aveți deja parteneri stabili?

Noi am stabilit de la bun început că vom produce cărți cusute, cărora să nu le zboare foile prin casă. Știu ce înseamnă cititul și răscititul cu copiii, și dacă tot publicăm puțin și bun, atunci am zis să fie bun până la capăt. Legat de tipografii, după mai multe tatonări, am ajuns să avem trei tipografii cu care colaborăm în mod constant, pentru că ne-au putut oferi un echilibru între costuri și calitate. Pe cele mai multe cărți nu le tipărim în România, din păcate, și pentru noi rămâne un mister de ce tipografiile de aici dau atâtea rateuri (greșeli de legătorie, timpi prea scurți de uscare a hârtiei etc).

Cum a fost la începuturile editurii relația cu librăriile offline și online și cum decurge ea acum? Mergeți dumneavoastră către ele, vă contactează cele noi pe dumneavoastră?

La început, am contactat noi toate librăriile, și online, și offline. Nu știa nimeni de noi, iar noi aveam nevoie de distribuție. Unele relații cu distribuitori mari s-au încheiat, altele au pornit greu, dar pe urmă au înflorit (mă refer aici la Cărturești, care inițial a avut rezerve dacă să ne preia sau nu, dar care este acum unul dintre principalii noștri distribuitori).

Între timp, am început să fim contactați de diverși alți distribuitori, iar noi am început să apreciem foarte mult inițiativele private, librăriile mici/independente, în care proprietarul-librar selectează foarte atent cărțile, deci le cunoaște și le susține în fața cititorilor. Cred că se vor bucura să le amintesc aici: librăria Cair Paravel din Oradea, Asteroidul B612 și Seneca Anticafe din București, librăria Tutimi și Titoc din Cluj-Napoca.

Cât de mult colaborați cu librăriile? Organizați evenimente (sigur, când contextul o permite), luați parte la promoții sau la alte campanii de marketing?

Fiind o echipă mică, am fost cumva depășiți de toate activitățile care se cer făcute pentru bunul mers al unei edituri. Ne-am străduit să fim prezenți la târgurile de carte, atunci când se țineau. Nu am colaborat până acum foarte mult cu librăriile, dar nu din vreun motiv principial, ci din lipsă de energie pentru a acoperi această zonă. Am decis însă să remediem situația începând cu anul viitor, când ne vom implica mai mult în campanii de marketing.

Punctual, legat de evenimente, aș menționa buna colaborare cu Institutul Francez, care ne-a
permis să facem lansări de carte simultan cu proiecții de film. Ne-am dorit mereu evenimente cu o anumită doză de inedit pentru copii și asocierea carte-film a avut succes, în cazul nostru.

M-am bucurat să citesc în același interviu că primul volum publicat de Frontiera, după ce ați întors cârma, cum spuneți, spre literatura pentru copii, a fost Willie Fulg de Nea, o carte pentru ale cărei drepturi de autor am colaborat, agenția literară la care lucrez reprezentând-o în România. A fost o întâmplare sau ați premeditat acest nou debut al editurii?

Editura Frontiera a început în 2010 ca o editură de nișă – scoteam 2-3 cărți pe an, toate dedicate terapiei de recuperare a copiilor cu dizabilități. Era un proiect mai degrabă personal, pe care simțeam că o să-l parchez curând, pentru că devenea irelevant pentru mine. Așa că am căutat să-l fac relevant. Atunci am decis să deschid ușa cărților pentru copii, pe care le consider nu un gen minor, ci apropiat mai degrabă de literatura sapiențială, în sensul de povești exemplare, care redau tipare universale de viață, de multe ori într-un limbaj concis și cu mare forță narativă. Sigur, e un ideal acesta, e tot mai greu să găsești autori care să știe să spună o poveste, dar asta e altă discuție.

De Willie Fulg de Nea m-am lipit datorită poveștii impresionante de viață pe care se baza: viața lui Wilson Bentley, un fotograf bântuit de frumusețea zăpezii și doborât de pneumonia unui viscol. Să ți se spună Snowflake Man și să nu devii carte la Frontiera? No way. J

Cum alegeți cărțile autorilor străini pe care le publicați? Când se întâmplă să ne mai întâlnim pe mailul agenției, de obicei solicitați titluri intrate de mult în backlisturile editurilor străine, așa că ne aduceți mare bucurie și nouă, că descoperim titluri de care nu știam, și proprietarilor de drepturi, că aduceți la viața cărți valoroase.

Da, ne ghidăm mai puțin după criteriul bestseller sau noutate. Alegem cărțile după un algoritm propriu, în care funcționează și criterii precum educarea cititorilor. Cred că mai avem de recuperat la capitolul autori-reper (cum e Jozef Wilkon), avem de descoperit autori cu o lume specială, chiar dacă nu sunt ultra marketați (cum e Sergio Ruzzier), și avem nevoie de povești care merg la adânc (cum e Haiku Siberian sau O sută de ani în casa noastră, două cărți bizare, zic unii, sau excepționale, zic alții, ambele imersiuni splendid ilustrate în istoria recentă a Estului).

Desigur, avem la Frontiera și autori noi, și autori bine vânduți. J

Cred că, neavând un halou de publicitate internațională actuală și nici cârlige media, unele
cărți pe care le publicați, dacă nu toate, sunt pariuri destul de riscante. Și mă gândesc acum, de exemplu, la 
Suflătorul de vise, o carte pe care am adorat-o de la prima vedere, pe care m-am străduit s-o recomand multor edituri din România, unele mai mari, altele mai mici, dar doar dumneavoastră ați avut curaj s-o publicați în românește. Cum vă calculați aceste riscuri și de unde vă alimentați curajul de a aduce pe piață volume care nu se vând neapărat singure, cum se spune?

Curios, dar Suflătorul de vise chiar a avut succes, adică și-a vândut tirajul în primul an. Ilustrațiile sunt spectaculoase, cinematografice și întreaga poveste are un aer romantic. Plus formatul înalt, atipic. Chiar este o carte specială.   

Dar revenind la subiectul cărților riscante, care nu vin la pachet cu marketing internațional, trebuie să zic că e și frumos, dar și greu. Frumos, pentru că muncim mult să prezentăm cărțile, să le facem cunoscute și atrăgătoare. Nouă ne place munca asta creativă, ne stimulează. E ca și cum ai desțeleni un pământ uscat, pe care nimeni nu a crezut că se poate plimba vreodată. Dar e și greu: greu să tragi atât de mult pentru fiecare carte, greu când lucrurile nu se leagă și pierzi pariuri.

Dacă tot suntem la capitolul proiecte minunat de riscante, nu putem trece peste cele mai recente achiziții din Est: romanul grafic Haiku siberian și O sută de ani în casa noastră, povestea ilustrată a celor patru generații Muromțev și a locuinței acestora. Cum le-ați găsit? Sau cum v-au găsit?

Haiku siberian mi-a atras atenția în urma prezentării la Bologna, cred. Nu mai țin minte exact. Dar am avut un aha! instantaneu – sunt foarte sensibilă la tema deportărilor și gulagului, foarte puțin reprezentată literar. Ideea de a folosi forma unui roman grafic pentru a ajunge mai ușor la tinerii de azi mi s-a părut iarăși excepțională. Dar dincolo de temă, povestea este foarte bine scrisă, are toate ingredientele unui scenariu. Plus forța de inspirație a poveștii reale de viață care a inspirat-o. Haiku a părut riscant ca proiect editorial, am avut chiar discuții interne aprinse J, dar a fost foarte bine primit de cititorii români, ceea ce mă bucură enorm.

O sută de ani în casa noastră o văzusem tot așa, nominalizată la diverse premii, dar încă nu o luasem în considerare. O bună prietenă, Alina Nucă (traducătoarea Haiku-ului și stăpâna paginii Cireșe cu bretele), mi-a atras atenția asupra ei și am promis că cer manuscrisul și-l citesc. A fost dragoste la prima vedere! Și nu o consider o carte pentru copii – mai degrabă pentru adolescenți, dar foarte mult pentru adulți, care au maturitatea și poate amintirile care le permit să o aprecieze. Pentru cei care nu știu, O sută de ani în casa noastră este o cronologie ilustrată a Rusiei de secol XX și un excurs excepțional în viața privată a familiilor rusești, cu tot ce presupune el: colecții de obiecte, haine, ziare de epocă, jucării sau poezii de samizdat.

Cum au fost ele primite de cititori până acum, având în vedere că sunt greu de încadrat în tipare și gusturi comune?

Neașteptat de bine!

În sensul amintit mai sus, ați avut vreun pariu pe care l-ați pierdut, vreo carte care să nu fi mers așa cum v-ați dorit?

Da, avem poezia lui Brodski, Cine a descoperit America?, ilustrată spectaculos de Igor Oleinikov – un uriaș al ilustrației rusești contemporane. Probabil că Oleinikov îi pare ciudat părintelui sau profesorului român – stilul lui grafic are o forță bizară pe care nu știi cum s-o înfrunți. Și nici poezia nu e cea mai comercială dintre formele literare. Probabil, nu știu. 

Dar invers, o carte care să vă fi depășit orice așteptare? 

Cărțile lui Mircea Stanciu, autor care a debutat la editura noastră, au întrecut orice așteptare. Setea de sens este mare, iar cărțile lui acoperă fix această nevoie de sens profund. De ce folosim anumite cuvinte și nu altele? De ce alegem o meserie și nu alta? 

Apropo de pariuri câștigate, recent, cartea de poezii ilustrate a Marinei Debattista a fost
inclusă în catalogul The White Ravens, reprezentând astfel România în prestigioasa publicație a Bibliotecii Internaționale de Tineret din M
ü
nchen. Cum a ajuns să fie cunoscută juriului, care au fost etapele până să ajungă aici?

Am trimis cartea, însoțită de o prezentare și o traducere parțială în engleză, direct la Internationale Jugendbibliotheck, împreună cu alte apariții Frontiera semnate de autori
români. Știu că ei sunt interesați de literaturile naționale. Având în vedere efortul nostru constant de a propune autori și ilustratori români, un astfel de contact era obligatoriu – face parte din munca de promovare de care ziceam mai sus, pe care o facem de la zero.

Recunoașterea acestei cărți din partea unui juriu internațional a însemnat enorm pentru noi. Ne-a făcut plinul, exact cât să avem energie să mai facem o tură și la anul cu mașina noastră de colecție. J E de văzut dacă o astfel de recunoaștere internațională are însă impact la publicul român. Nu am sesizat niciun fel de atenție a presei la astfel de evenimente din industria de carte.

Ați pomenit odată despre cât de mult vă plăcea să participați la târgurile de carte. Aveți vreun târg sau vreo ediție de care vă amintiți cu cel mai mare drag?

Târgurile de carte ne plăceau pentru că aveam ocazia să ne întâlnim direct cu cititorii. Schimbam impresii, ne încărcam cu bucuria lor. Altfel, târgurile românești de carte sufereau în multe privințe și au fost întotdeauna lipsite de un concept care să le dea coerență.

Dacă ați putea călători într-una dintre lumile din cărțile pe care le-ați publicat, unde v-ați duce?

Aș călători cu siguranță în lumea lui Sergio Ruzzier, unde aș fi hârciogul ideal: colecționar, îndrăgostit de tot felul de ciudățenii, simțindu-se bine în camera lui cu minuni. J Ruzzier a găsit echilibrul perfect pentru mine între suprarealism, umor și afecțiune.

Fotografii: Ileana Achim și coperte din arhiva editurii Frontiera.

Din aceeași categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

ro_RO