Valentina Georgescu este scriitoare și traducătoare din germană și engleză. A debutat în 2025 cu romanul Un paradis improbabil, publicat la Editura pentru Artă și Literatură. Este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București și, din 2009, colaborează cu numeroase edituri din România, traducând ficțiune și nonficțiune și autori precum Carsten Henn, Margit Auer, Michael Morpurgo, Jojo Moyes, Kristin Hannah. Din 2023 este membră a Asociației Traducătorilor Literari.
Dacă literatura lumii ar fi distilată în parfumuri strânse în sticle mici, așezate pe rafturi circulare care să umple camere întregi, spre ce arome te-ai îndrepta?
Pentru literatura de limbă română, aș alege parfumul de ierburi pârjolite și de praf, specific câmpurilor dobrogene în arșița verii. Un amestec dens, în care iuțeala cimbrișorului sălbatic se împletește cu mirosul înecăcios al pelinului, cu aroma ierbos-amăruie de coada șoricelului și cu nota florală a mușețelului. Este parfumul familiar al vacanțelor de vară la țară, deopotrivă aspru și tandru, care păstrează și azi în el ceva din locurile în care a început relația mea cu lectura.
Pentru literatura germană, m-aș îndrepta către două amestecuri, simbolizând tot atâtea etape ale capitolului din viața mea trăit acolo. Unul de pajiște umedă, mușchi, scoarță de copac, cu o urmă rece, aproape metalică, habar n-am de ce. Asta mi-a rămas în memoria olfactivă din zilele când descopeream literatura germană în original, într-un parc din München. Iar al doilea, de lapte cald și de ceaiuri pentru copilași, unul dulceag, ușor condimentat, puțin medicinal, poate, de anason, fenicul și coriandru, celălalt acrișor și fructat, de fructe de pădure. Sunt parfumuri profund domestice și nostalgice, care îmi amintesc de anii foarte timpurii ai copilăriei fiului meu și de orele petrecute împreună cu el, citindu-i.
Iar literatura de limbă engleză ar mirosi, pentru mine, a hârtie veche, prăfuită, a lemn ceruit, a parfum de tuberoze, a ceai negru îndulcit cu miere de tei și a Brifcor, o băutură carbogazoasă românească, din care beam mult prea mult și care avea o aromă dulce-acrișoară și ușor artificială de portocală. Este parfumul orelor lungi petrecute în biblioteca universității, citind pentru examene. I-aș adăuga fumul țigărilor aprinse una de la alta în timpul sesiunilor – singura perioadă din viața mea în care am fumat – și mirosul cafelei arse și străvezii băute cu colegii în Piața Universității ori pe Calea Victoriei, după examene.
La finalul anului 2025 ai publicat primul roman, Un paradis improbabil, la Editura pentru Artă și Literatură. Cum s-a născut povestea complicată a Emei și a lui Robert, cum s-au conturat imaginile lor și toate traumele pe care le ascund bine de ochii lumii?
Un paradis improbabil s-a născut din dorința de a ieși din rutină la o vârstă la care rutina este prima și cea mai tentantă capcană în care poți cădea. Practic, la vârsta la care alți autori șterg praful de pe nenumăratele texte publicate și multipremiate, eu abia am debutat.
Inițial, ideea de a scrie un roman a fost mai mult o vorbă aruncată în glumă. Dar, pentru că oameni dragi mie au crezut în ea, mi-am luat inima în dinți și am făcut următorul pas: m-am înscris la un curs de roman.
Deși sunt traducător de literatură de mulți ani, am considerat că pentru a-mi găsi și cizela propria voce aveam nevoie de un îndrumător. L-am găsit în scriitoarea Simona Antonescu, grație cursurilor organizate de Club Revdepov. Ea m-a făcut să mă opresc și să mă întreb ce intenționez, de fapt, cu povestea mea, unde vreau să ajung cu ea și ce vreau să spun prin intermediul Emei și al lui Robert. Nu mi-a oferit un răspuns, ci m-a ajutat să-l găsesc singură. Așa a început să se contureze interesul pentru felul în care oamenii își ascund rănile, uneori chiar și față de ei înșiși, pentru modul în care traumele nerezolvate le influențează alegerile și relațiile și mai ales pentru felul în care, oricât de bine am încerca să ascundem aceste traume, ele tot ies la suprafață până la urmă, prin gesturi, tăceri, mecanisme de apărare sau feluri în care ne apropiem ori ne rănim. Iar din clipa în care miza romanului a devenit limpede pentru mine, Simona mi-a recomandat o bibliografie consistentă, care să-mi ofere baza necesară cercetării. Așa s-a conturat și s-a consolidat povestea, au prins viață personajele și s-au închegat relațiile dintre ele: cu multe cărți de specialitate citite cu atenție, cu caiete întregi de notițe, cu texte scrise și rescrise, cu nopți nedormite și zile petrecute cu mintea în universul Emei și al lui Robert.
Cât a durat scrierea lui și care-au fost etapele atelierului de creație. Există drafturi abandonate, versiuni rescrise?
Scrierea romanului a durat trei ani.
Atelierul de roman a început printr-o selecție făcută în baza unui sinopsis și a zece pagini din manuscrisul la care lucram. M-am numărat printre cei acceptați, alături de nume deja cunoscute în peisajul literar românesc, precum Lavinica Mitu sau Ioana Stăncescu.
Contrar firii mele, am fost deosebit de încrezătoare că primele pagini trimise sunt foarte bune. La urma urmei, eram traducătoare publicată, nu? Ei bine, m-am înșelat! Textul meu era plin de stângăcii și de greșeli de construcție și de logică, pe care mai târziu, recitindu-l, le-am văzut limpede, dar pe care la momentul acela nu am știut să le evit. Evident că primul impuls a fost să renunț. Timp de o săptămână, aceasta a rămas decizia mea: renunțarea.
În cele din urmă, am revenit asupra textului corectat și a observațiilor Simonei. Am citit cu mare atenție textele colegilor de curs și comentariile pe marginea lor și am început să citesc foarte multă literatură română contemporană. Dar nu doar de plăcere. Ci cu creionul în mână, subliniind și umplând pagini întregi de notițe. La fiecare întâlnire, sorbeam efectiv fiecare cuvânt și consemnam absolut tot ce simțeam că mi-ar fi putut folosi. Ca orice meserie, scrisul se învață și observând cum lucrează ceilalți, nu?
Da, există drafturi abandonate și multe versiuni rescrise. Sunt pagini întregi la care am renunțat, altele pe care le-am refăcut de mai multe ori, până când am găsit forma potrivită. Aș zice că Un paradis improbabil s-a construit deopotrivă din ceea ce am păstrat și din ceea ce am avut, până la urmă, curajul să elimin.
În ce a constat concret îndrumarea Simonei Antonescu și care au fost punctele de inflexiune care-au ilustrat colaborarea?
Privind în urmă, întâlnirea cu Simona Antonescu mi se pare unul dintre acele evenimente care se petrec exact atunci când trebuie. A fost declicul de care aveam nevoie pentru a mă mobiliza nu doar să încep povestea, ci și să o duc până la capăt. Fără această întâlnire, Un paradis improbabil poate că nu ar fi existat sau, cu siguranță, nu ar fi devenit romanul de astăzi.
După cum spuneam, îndrumarea Simonei Antonescu nu constă în oferirea unor rețete și nici în trasarea unei direcții de urmat, fără să-ți pui întrebări. Simona te învață să-ți privești textul cu luciditate, să-i identifici slăbiciunile și să cauți singur soluțiile potrivite. Este metoda pe care o aplică tuturor cursanților.
Primul punct de inflexiune a fost confruntarea cu observațiile ei asupra paginilor trimise la înscriere. A fost un moment dificil, care, așa cum spuneam, aproape m-a făcut să renunț, dar care m-a obligat totodată să înțeleg că experiența de traducătoare nu mă transformase automat în scriitoare. Trebuia să învăț o meserie nouă, cu alte instrumente și alte exigențe.
Al doilea moment decisiv a venit când Simona m-a făcut să mă întreb ce intenționez, de fapt, să fac cu povestea mea și care este miza ei profundă. Nu mi-a oferit răspunsul, ci m-a ajutat să ajung singură la el. După ce direcția romanului a devenit limpede, mi-a recomandat o bibliografie, care să mă ajute să construiesc cu mai multă rigoare traumele personajelor și relațiile dintre ele.
Cred că aceasta este esența colaborării noastre: Simona nu a încercat să scrie cartea în locul meu, ci m-a învățat să-mi pun întrebările potrivite și mi-a oferit instrumentele cu care să-mi găsesc propriile răspunsuri.
Alături de tensiunea narativă și emoțională din jurul personajelor principale, romanul se încheagă și în jurul unei armături olfactive: de la mirosul de pește prăjit din blocul în care a copilărit Ema și cel de cimbru şi cafea la ibric din apartamentul ei, la mirosul de tuberoze al mamei și amestecul de vetiver şi ţigară de foi al lui Robert. Cum ai construit această poveste a simțului?
Această armătură olfactivă de care spui s-a construit aproape firesc, prin întâlnirea dintre un îndemn primit de la Simona Antonescu și felul meu de a percepe lumea. Simona ne-a spus în mod repetat să scriem folosindu-ne toate cele cinci simțuri. Altfel, povestea riscă să rămână plată: cititorul o vede, poate, dar nu pătrunde cu adevărat în ea și nu o trăiește cu propriile-i simțuri alături de personaje.
Îndemnul Simonei s-a suprapus peste sensibilitatea mea olfactivă foarte accentuată. Eu memorez lumea în primul rând prin mirosuri. Oamenii, locurile, evenimentele și diferitele vârste ale vieții mele au fiecare parfumul lor, iar uneori un miros mă întoarce, fără nicio avertizare, într-un moment pe care îl credeam uitat.
În roman, mirosurile nu au, așadar, un rol pur decorativ. Ele spun ceva despre personaje și despre mediul din care provin. Mirosul de pește prăjit păstrează în el lumea blocului în care a crescut Ema, cimbrul și cafeaua la ibric compun intimitatea apartamentului ei, tuberozele devin aproape o prelungire a mamei, iar amestecul de vetiver și țigară de foi îl anunță pe Robert înainte ca el să se dezvăluie pe deplin. Fiecare dintre aceste mirosuri funcționează ca un fel de scurtătură către memorie și emoție.
Inevitabil, mă gândesc și la madlena lui Proust, al cărei gust, amestecat cu aroma ceaiului, readuce la viață o lume întreagă. Francezii folosesc expresia „C’est ma madeleine de Proust” pentru un obiect, un miros sau un gust care trezește brusc amintiri vechi. Într-un fel, cred că am încercat să le ofer și personajelor mele propriile madlene.
Cum ai intrat în portofoliul Editurii pentru Artă și Literatură și cum a decurs relația cu editoarea, de la semnarea contractului de drepturi de autor la publicare, promovare și raportarea vânzărilor?
Am cunoscut-o pe Violeta Borzea la Bookfest 2024, cu ocazia lansării romanului de debut al colegului meu Nic Popescu, Eu, două femei și niciun câine. Îi cunoșteam actitivitatea și o admiram pentru curajul cu care pornise și perseverase pe un drum deloc ușor, acela al unei edituri independente, într-o piață despre care aș spune că încă șchiopătează. Mai mult decât orice, admiram – și admir în continuare – ambiția Violetei Borzea de a publica și de a promova exclusiv autori români contemporani.
Violeta a acceptat să-i trimit manuscrisul, deși nu era terminat încă, l-a citit, i-a plăcut și așa am pornit la drum împreună. În etapa editării romanului, un aport important l-a avut Odilia Roșianu, lucru care merită din plin menționat. De la semnarea contractului până la publicare și la parcursul ulterior al cărții, am avut o colaborare elegantă cu Violeta, întemeiată pe încredere și respect reciproc. Este una dintre acele relații profesionale în care lucrurile importante se discută întotdeauna limpede și firesc, și asta contează enorm.
Traduci din engleză și germană, atât ficțiune, cât și nonficțiune, atât cărți pentru adulți, cât și pentru copii. Cum a început parcursul tău ca traducătoare?
În 2009, am decis să închei capitolul profesional pe parcursul căruia lucrasem exclusiv pentru companii multinaționale și să îi dedic mai mult timp fiului meu, ajuns la vârsta la care am simțit că prezența mea va conta foarte mult pentru dezvoltarea lui. Nu aveam niciun plan profesional pentru viitor. Ideea de a mă îndrepta spre traducere a venit ulterior și i-a aparținut soțului meu.
Sunt absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București, așa că pasul către traduceri a fost unul firesc. Prima editură cu care am colaborat a fost Litera. Alături de oamenii de acolo am descoperit câtă rigoare, răbdare și muncă presupune această profesie. Au fost foarte răbdători cu mine și le sunt foarte recunoscătoare. Colaborarea cu ei a fost și este încă deosebit de frumoasă și de rodnică.
Așa a început, practic fără să fi fost plănuit, un drum care durează de peste cincisprezece ani și pe pracursul căruia am adunat deja mai bine de o sută de titluri traduse din engleză și germană.
Ai colaborat cu diferite edituri din România, printre care Litera, deja amintită, Paralela 45, Corint și Bookzone. Cum decurg relațiile cu acestea în termeni de selecție sau propunere a titlurilor de tradus, colaborare cu redactorii și respectare a obligațiilor contractuale?
Nu există o formulă unică după care se desfășoară aceste colaborări. Sunt situații și situații. Uneori editurile vin către mine cu propuneri, alteori sunt eu cea care, dacă programul îmi permite, le anunț că sunt disponibilă pentru un nou proiect. Presupun că portofoliul meu oferă deja o imagine destul de clară asupra genurilor pe care le-am tradus cu precădere, astfel încât editurile să știe ce titluri mi s-ar potrivi.
În ceea ce privește colaborarea cu redactorii, o consider esențială pentru forma finală a unei traduceri. Primesc observațiile cu deschidere și analizez fiecare propunere, iar atunci când simt că o anumită alegere de traducere trebuie păstrată, îmi argumentez punctul de vedere. Cele mai bune rezultate apar atunci când între traducător și redactor există dialog, pornind de la convingerea că amândoi lucrează în folosul cărții.
Au existat însă și situații în care s-a intervenit asupra traducerilor mele fără să fiu consultată. Nu cred că intervențiile redactorului trebuie respinse – dimpotrivă, ele sunt necesare și de multe ori pot ajuta textul – dar consider firesc ca orice modificare să fie discutată cu traducătorul, pentru că el este cel care trăiește o bună bucată de vreme în intimitatea textului și ajunge să-i cunoască cel mai bine sensurile, registrul și vocea. Când m-am confruntat cu asemenea situații, am semnalat problema și am încercat să o remediez, argumentându-mi opțiunile și solicitând să mi se ofere posibilitatea de a verifica forma finală a traducerii.
Cât despre obligațiile contractuale, nu am avut niciodată situații care să nu poată fi rezolvate prin comunicare, într-un timp rezonabil și în mod satisfăcător pentru toate părțile.
Povesteai la un eveniment de la Bookfest 2026 despre provocările pe care le poți întâlni la trecerea unui text literar dintr-o limbă în alta. Care au fost cele mai animate astfel de experiențe, când cuvintele sau frazele s-au lăsat mai greu îmblânzite?
Cele mai animate – și uneori cele mai covârșitoare – asemenea experiențe apar în traducerea literaturii pentru copii, unde numele personajelor, jocurile de cuvinte, rimele și cuvintele inventate te obligă adesea să reconstruiești în română un întreg mecanism. În asemenea situații, sensul literal este numai o mică parte a problemei. Nu mai traduci cuvintele, ci efectul pe care ele trebuie să-l aibă asupra cititorului.
Îmi vine în minte un personaj dintr-o superbă carte ilustrată, Mati și Matilda – O prietenie adevărată de Christian Wunderlich, cu ilustrații de Anne Hofmann, apărută în 2025 la Editura Sofiami. În germană, numele personajului este Isdie Glücklich. Pentru cititorul german, numele ascunde întrebarea Ist die glücklich? – „Oare ea este fericită?”. O transcriere sau o traducere literală ar fi făcut gluma să dispară. Prin urmare, în traducere, personajul a devenit Felicia Veselovschi. Nu este un echivalent lexical, dar păstrează caracterul ludic al numelui și sugestia unei persoane mereu vesele.
Tot în această carte există orașul Dingsbums, numit după cuvântul pe care germanii îl folosesc atunci când nu-și amintesc cum se cheamă un lucru și spun „chestia aia”. L-am transformat în Chestii-Trestii. Numai că întregul oraș este imaginat de autor pe ideea plictiselii, iar de aici a început o adevărată avalanșă de invenții. Schnarch-Theater a devenit Teatrul Plictis, iar pentru spectacolele numite Ödicals și Gähneretten am căutat formule precum „plicticomedii”, „căscădrame” și „adormoperete”. Dar au existat multe variante încercate și abandonate înainte ca aceste jocuri de cuvinte să se lase îmblânzite.
Poate cea mai dificilă și mai spectaculoasă provocare a fost însă limbajul unui pangolin dintr-un alt roman adorabil pentru copii. Este vorba despre Murg, calul din ținutul vântos de Tanja Kinkel, cu ilustrații de Suzie Mason, apărut la începutul lui 2026 la Editura Corint Junior. În acest roman, autoarea stabilește o regulă pentru pangolini, care nu pot fi înțeleși de celelalte animale decât dacă toate cuvintele propozițiilor rostite de ei încep cu aceeași literă. Astfel, în germană apăreau replici precum: „Schrammenfreie Schuppen scheinen schöner.” Traducerea literală ar fi distrus regula și, odată cu ea, atât umorul, cât și logica lumii imaginate de autoare. A trebuit să recreez mecanismul, astfel încât replica a ajuns să sune astfel în limba română: „Solzii sănătoși sunt strălucitori”. Sau „Vrednic voinic viteaz, strașnicele străji sunt salutare”, pentru varianta originală: „Wackerer Wegefreund, wichtig wären Wachen.” În astfel de momente, traducătorul devine un fel de inventator de mecanisme literare.
În literatura pentru adulți, dificultățile sunt adesea mai puțin spectaculoase, dar la fel de delicate. Limbajul colocvial, regionalismele ori înjurăturile dau indicii despre vârsta, mediul și temperamentul unui personaj. Dacă le traduci mecanic, îi poți schimba vocea, dacă le adaptezi prea mult, te îndepărtezi de intenția autorului. Trebuie, așadar, să faci foarte des un fel de echilibristică, pe o sârmă imaginară foarte subțire, ca să rămâi cât mai fidel vocii autorului, chiar și atunci când, pentru a face acest lucru, nu poți rămâne fidel fiecărui cuvânt în parte. Uneori petrec ore întregi făcând liste de variante, rostind cuvintele cu voce tare și rescriind aceeași frază până când începe să sune ca și cum s-ar fi născut în limba română.
Ai un ritual al traducerii?
Nu știu dacă l-aș numi neapărat ritual. Am însă nevoie de anumite condiții pentru a mă putea concentra. În primul rând, de liniște. Nu pot asculta muzică, de exemplu, în timp ce traduc, pentru că muzica ar concura cu vocile și cu ritmul frazelor pe care încerc să le aud. Ideal ar fi să fiu odihnită, să-mi fi mâncat micul-dejun și să-mi fi băut cafeaua, iar mintea să nu-mi fie ocupată de grijile cotidiene.
Firește, rareori se întâmplă ca toate aceste condiții să fie îndeplinite în același timp. În realitate, îmi sunt suficiente două lucruri: să fie liniște și să mă fi împrietenit deja cu textul sursă. Din clipa în care am intrat în lumea cărții și i-am găsit vocea și ritmul, pot lucra bine chiar dacă celelalte condiții nu sunt tocmai ideale.
Nu citesc aproape niciodată întreaga carte înainte de a începe traducerea, fiindcă timpul nu-mi permite, dar citesc în avans câteva pagini, ca să știu încotro se îndreaptă textul. În schimb, fiecare nouă zi de lucru începe invariabil cu lectura și corectarea fragmentului tradus în ziua precedentă. Iar înainte de predare îmi rezerv întotdeauna câteva zile – uneori chiar și o săptămână – pentru a reciti integral traducerea. Abia atunci pot verifica ritmul întregii cărți, coerența vocilor și consecvența alegerilor făcute de-a lungul textului. Așadar, dacă ar fi să mă gâdnesc, totuși, la un ritual al traducerii, cred că acesta este: să revin mereu asupra textului, mai întâi de la o zi la alta, apoi asupra lui ca întreg.
Din 2023 ești membră a Asociației Traducătorilor Literari. Care sunt beneficiile pe care le aduce această apartenență și cum te implici în activitatea ARTLIT?
Profesia de traducător este, prin natura ei, una destul de solitară. Lucrăm mult timp singuri, de cele mai multe ori în biroul de acasă, și ne petrecem o mare parte dintr-o zi în lumea din cărți și în cea a propriei minți. Din fericire, mie această formă de singurătate mi se potrivește, pentru că mă simt bine în izolare și nu simt permanent nevoia unui contact cu lumea din afara camerei de lucru. Dar reversul medaliei este că socializarea îmi provoacă uneori o anxietate puternică, mai ales atunci când nu am norocul să mă aflu printre oameni în prezența cărora să mă simt în largul meu și în siguranță.
De aceea, pentru mine, unul dintre cele mai importante beneficii ale apartenenței la ARTLIT este sentimentul că fac parte dintr-o comunitate profesională în care nu simt această anxietate, pentru că putem vorbi deschis despre problemele meseriei, putem face schimb de experiență și ne putem sprijini reciproc. Este un spațiu în care nu trebuie să explic ce presupune munca mea, fiindcă ceilalți îi cunosc deja deopotrivă dificultățile, nesiguranțele și bucuriile.
În același timp, o asociație profesională le oferă traducătorilor o voce colectivă, mult mai puternică decât vocile individuale, în discuțiile despre drepturi de autor, condiții contractuale, remunerare echitabilă, recunoașterea contribuției traducătorului și, mai nou, provocările aduse de inteligența artificială. ARTLIT contribuie și la vizibilitatea unei profesii, chiar dacă, în mod, paradoxal, ideal este ca intervenția traducătorului să nu se simtă în timpul lecturii.
Nu dețin o funcție în cadrul asociației. Implicarea mea a fost până acum mai curând discretă și nici nu aș vrea să creez impresia că ar fi altfel. Urmăresc inițiativele asociației, particip de câte ori pot la întâlniri și dezbateri profesionale și contribui, atunci când sunt solicitată, prin experiența acumulată în toți anii de activitate. Evenimentul de la Bookfest 2026, unde am vorbit despre traducători ca descifratori de coduri culturale, a fost una dintre aceste ocazii.
Care sunt întâlnirile, cărțile, podcasturile eventual care te-au format mai întâi ca traducătoare și apoi ca scriitoare?
Am crescut citind literatură universală prin vocile unor traducători români extraordinari. Dickens, Shakespeare, Hemingway, Thomas Hardy, Salinger, Henry James, Jane Austen, Emily Brontë, Agatha Christie, Mark Twain și mulți alții au ajuns la mine prin munca unor oameni precum Leon Levițchi, Antoaneta Ralian, Vera Călin, Dan Duțescu, Petre Solomon, George Volceanov ori Dan Faur. Lor li s-ar putea adăuga, desigur, multe alte nume.
Deși, la vremea aceea, fie nu mă opream întotdeauna asupra numelui traducătorului de pe pagina de titlu, fie numele traducătorului nici nu era menționat, sunt convinsă azi că stilul fiecăruia a contribuit decisiv la formarea gustului meu literar.
Dintre traducătorii contemporani, îmi plac foarte mult Iulia Gorzo, Andreea Călin, Ivona Berceanu, Bogdan Perdivară și Radu Paraschivescu. Admir la ei precizia, suplețea frazei și inventivitatea de care dau dovadă cu fiecare nou text tradus. Îi citesc nu numai cu plăcerea cititorului, ci și cu atenția traducătorului interesat de felul în care au rezolvat dificultățile unui text, au surprins vocile personajelor și au găsit echilibrul dintre fidelitatea față de original și firescul limbii române.
Ca scriitoare, m-au format cărți foarte multe și foarte diferite. De la Camil Petrescu, bunăoară, am deprins gustul pentru introspecție și pentru adevărul subiectiv, iar de la Hortensia Papadat-Bengescu și Liviu Rebreanu, atenția acordată mecanismelor psihologice și tensiunilor din interiorul unei familii sau al unei comunități. Cella Serghi m-a învățat ceva despre intimitatea memoriei și despre felul în care trecutul continuă să locuiască în noi. Virginia Woolf, mai ales prin Doamna Dalloway, m-a influențat prin felul în care surprinde mișcările aproape imperceptibile ale conștiinței și pentru tehnica prin care, în limitele unei singure zile, reușește să cuprindă o viață întreagă, cu amintirile, regretele și fragilitățile ei. Françoise Sagan m-a atras prin aparenta simplitate și prin răceala elegantă sub care se ascund emoții puternice, Annie Ernaux, prin precizia și onestitatea cu care transformă experiența personală în literatură, iar Donna Tartt, prin construcția amplă, atmosferă și tensiune narativă. Dintre scriitorii români contemporani, un loc aparte îl ocupă pentru mine Bogdan-Alexandru Stănescu. Îi admir complexitatea construcției narative, precizia și forța stilului, felul în care explorează memoria, relațiile de familie și urmele pe care trecutul le lasă în identitatea personajelor.
Întâlnirea decisivă pentru scrisul meu rămâne însă cea cu Simona Antonescu. Ea m-a învățat să mă întreb ce vreau cu adevărat să spun prin povestea mea, încotro vreau să o conduc și ce trebuie să fac pentru ca ea să capete consistența unui roman. Îndrumarea ei mi-a oferit nu numai instrumentele de care am nevoie ca autoare de roman, ci și încrederea de a le folosi și de a nu renunța niciodată, oricât de insurmontabile ar părea obstacolele de pe parcurs. Poate și de aceea colaborarea noastră s-a transformat, în timp, într-o frumoasă prietenie. Însă, dincolo de recunoștința pe care i-o port ca mentor și de afecțiunea care ne leagă, îi admir profund talentul de autoare de roman istoric. Simona are capacitatea extraordinară de a reconstitui epoci demult apuse până în cele mai fine detalii, fără ca temeinica documentare din spatele poveștii să devină vreodată ostentativă. În plus, ea stăpânește perfect unul dintre mecanismele esențiale, aș zice, ale unui roman istoric de succes: face trecutul accesibil aducând în prim-plan nu epoca în sine, ci experiența umană – destinele individuale, gesturile, alegerile și dramele personajelor sale.
În privința podcasturilor și a blogurilor, o urmăresc de multă vreme pe Laura Frunză și îmi place felul atent și responsabil în care vorbește despre cărți, iar podcastul „Cu voce tare”, realizat de Ioana Bâldea Constantinescu, îmi place pentru conversațiile inteligente și firești despre literatură, cultură și lumea în care trăim. De fapt, dintre scriitoarele române contemporane, Ioana Bâldea Constantinescu este una dintre vocile pe care le citesc și le ascult cu mare plăcere.
Toate acestea sunt întâlniri care continuă să lucreze în mine mult timp după ce au avut loc și care mă modelează încontinuu nu doar ca traducătoare ori ca scriitoare, ci și ca om.
[Fotografiile fac parte din arhiva Valentinei Georgescu.]
