Paula-Olivia Cozma este traducătoare literară din limba finlandeză. A debutat cu romanul Investigațiile unei anumite pisici de Katja Kettu, publicat de Humanitas Fiction (2025). Timp de mai bine de trei ani a coordonat Clubul Doamnelor de Miercuri, un club de carte din București. După studii în Drept, a absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, secția Latină-Finlandeză. Întâlnirea cu limba și cultura finlandeză a fost dragoste la prima vedere, așa că a urmat și un masterat. Treptat, a devenit nu doar o cititoare profesionistă, ci și o traducătoare entuziastă, transpunând în limba română poveștile și spiritul literaturii din Finlanda.
Care sunt cărțile care pentru tine au avut puterea de a aduce oamenii împreună, de a te așeza mai aproape de tine și a-ți da ocazia unei respirații adânci, ca pe o întindere albă din Nordul înghețat?
Mă tem că nu fac parte din una și aceeași categorie. Cele care aduc oamenii împreună pot fi pline de povești care stârnesc compasiune și emoționează prin frumusețe, cum sunt Hamnet de Maggie O’Farrell, Sticlăreasa de Tracy Chevalier și Chiajna din casa Mușatinilor de Simona Antonescu. Sau cărți în care durerea și suferința sunt între personajele principale și care deschid în oameni o nevoie de a vorbi despre subiecte de actualitate ca singurătatea și greutatea de a trăi, precum Păsări migratoare de Fernando Aramburu. Cu același succes aduc împreună oamenii și cărțile care par o alegere sigură, însă sfârșesc în a împărți lumea în două, cum ni s-a întâmplat nouă cu Viața ca un râu de Shelley Read. Pe de altă parte, cărțile care prilejuiesc respirații adânci nu sunt cele alese democratic la un poll, ci alegeri personale. Pentru mine e foarte ușor să caut pe raftul de literatură finlandeză ceva potrivit stării sau anotimpului, bucuria vine adesea între două coperte de la o editură nordică.
Cum te-ai alăturat Clubului Doamnelor de Miercuri, fondat în 2021, și cum a arătat pentru tine prima întâlnire acolo? Dar primul club de carte ever?
M-am alăturat de la bun început, din iunie 2021, am pus umărul în aceeași măsură ca și celelalte Doamne de Miercuri, doar că am preluat de atunci responsabilitatea de a organiza, de a atrage și aduna la club membrele, precum și de a modera discuțiile. La prima întâlnire am fost doar patru participante și am citit Așa începe răul de Javier Marias, roman apărut la editura Litera, dar bucuria de a ne reîntâlni după o lungă perioadă de pandemie și a vorbi despre literatură a fost enormă. Atunci mi-am promis că nu va exista nicio lună de pauză, discuțiile despre literatură sunt pentru noi oxigen. E februarie 2026 și întâlnirile lunare ale Clubului Doamnelor de Miercuri continuă, spre bucuria noastră a tuturor. Primul club de carte la care am participat a fost cel al editurii Litera, moderat de Laura Câlțea. Am stabilit încă după prima participare că genul acesta de eveniment e categoric pentru mine și chiar a fost printre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat.
Ulterior ai preluat coordonarea acestui club, ce a presupus acest nou rol?
Am avut acest rol de la început, cum spuneam. Și a presupus multe, mai cu seamă a lăsa laoparte teama de a vorbi în public, chiar dacă unul mai restrâns. În timp numărul Doamnelor de Miercuri a crescut și pentru o persoană introvertă și teribil de timidă a fost o mare provocare. Prin repetițiile lunare a devenit tot mai ușor și acum nu îmi pot imagina un club de carte la care să nu vorbesc în calitate de cititor pasionat. Pe lângă prezentarea efectivă, organizarea și moderarea unui club de carte presupun multe, printre care consecvență neclintită, răbdare, energia de a continua fără pauză, anumite sacrificii pentru a fi lunar la întâlniri indiferent de ce apare în agendă, atitudine entuziastă, people management și mult timp. Sună ca un job part time și se simte ca unul atunci când îl duci pentru câțiva ani, dar merită fiecare ediție. Am crescut în acest rol pentru trei ani și jumătate, iar acum mă bucur de privilegiatul statut de cititor-vizitator, fără nicio presiune, doar cu bucuria de a participa. Din fericire, Marilena Iovu, zâna cărților pentru copii și cel mai iubit agent literar, a preluat toată pălăria ̶ organizează și moderează clubul deja de un an, pentru ca povestea să meargă mai departe. Și îi mulțumesc pentru asta.
Cum alegeți cărțile la un club de carte? Cât de variate sunt ele?
Le alegem democratic fie din lista de noi apariții literare, fie din titlurile pe care nu am reușit să le citim până la momentul respectiv. Mai întâi fiecare din membre propune titluri pentru următoarele luni, să avem timp pentru a le achiziționa, după care moderatoarea organizează un poll și fiecare din noi votăm și ținem pumnii strânși să iasă rezultatul pe care ni-l dorim. Cartea care adună cele mai multe voturi devine lectura pentru una din următoarele luni. Asta ne ajută să formăm o relație cu cartea înainte să o luăm la citit. O curtăm de la distanță și o vedem cap de afiș pentru o bună perioadă. Poate citim alte titluri ale autorului în așteptarea ei. E ceva foarte plăcut în tot procesul acesta și ne îndeamnă la a citi mai mult și mai mult.
Cum au loc discuțiile? Ia cuvântul fiecare participant și-și expune impresiile, se fac tabere pro și contra, se diseacă argumente și păreri la cald?
Discuțiile sunt deschise de moderator, care face o prezentare cărții, autorului, oferă câteva informații interesante despre carte și vorbește puțin de propria experiență de lectură. După care, pe rând, le invită pe fiecare din membre să vorbească liber despre carte, orice simt nevoia să puncteze, ce au apreciat, ce au detestat, ce li s-a părut excepțional sau dificil etc. Desigur că moderatorul ridică întrebări despre tematică, personaje, alte cărți cu care textul propus a simțit că ar comunica, aspecte neașteptate, finalul deschis sau dezamăgitor, citate care merită reținute, personaje remarcabil construite, dialoguri reușite. Și da, totul condimentat cu foarte mult umor, cu glume deja clasice ale grupului, cu momente în care grupul se împarte în două tabere și pornesc discuții în contradictoriu. Cu patos pe alocuri, cu pică literară purtată ani de zile pornind de la un anumit titlu. E foarte animat, vă spun.
V-ați creat o mitologie proprie a clubului, aveți un jargon din care îmi poți da câteva exemple? Îmi imaginez că în discuțiile aprinse despre cărți se nasc multe astfel de detalii specifice.
Nu aș spune neapărat că avem vreun jargon la club, cât autori de care pomenim constant ca niște puncte de reper importante pe o hartă. Importante în sensul că trimit la dezbateri mai vechi care s-au finalizat cu concluzii clare și categorice. Și când o carte ne aduce aminte, se apropie ca subiect sau abordare de un anumit autor citit cel puțin o dată la club, revin la suprafață vechi animozități peste care se trece cu mult umor, din fericire. Ce ar mai merita menționat aici este că am ajuns în timp să ne cunoaștem foarte bine preferințele și putem anticipa fără prea mari eforturi cine se va bucura de un titlu sau altul, pentru că suntem o comunitate închegată.
Ai studiat limba finlandeză după ce ai obținut o licență în Drept. Cum ai făcut acest viraj și de ce finlandeza?
Și eu mi-am pus întrebarea asta de multe ori. Am făcut pasul spre Litere pentru a mă regăsi. Îmi doream doar să studiez latină. Ulterior a trebuit să aleg de pe o listă și o a doua specializare și m-am orientat rapid și din instinct, fără nicio explicație, spre finlandeză, limbă care avea să înlocuiască rapid latina în topul preocupărilor mele și să devină marea mea iubire. A fost coup de foudre de la bun început și simțeam că o consum cu multă lăcomie, devoram cursurile, în sfârșit simțeam că am ajuns în locul potrivit. Și nimic nu mă face mai fericită, nici măcar astăzi. La 14 ani distanță am aflat că genetic sunt și finlandeză într-o anumită măsură și atunci parcă s-a închis un cerc.
În 2025 a apărut prima ta traducere din literatura finlandeză, Investigațiile unei anumite pisici de Katja Kettu. Cum ai intrat în contact cu Humanitas Fiction și cum a decurs colaborarea cu redactora cărții?
Am fost contactată de editură, la recomandarea Andreei Niță de la Humanitas, care știa că am studiat finlandeză vreme de mulți ani. Katja Kettu era una din autoarele preferate, așa că nu mi-a luat mult să accept. Am avut o colaborare extraordinară cu întreaga echipă de la bun început, le sunt foarte recunoscătoare pentru cum a decurs totul. Cu redactora cărții, Ștefania Nalbant, probabil că am avut cea mai apropiată și mai caldă interacțiune. A avut deosebită răbdare cu cartea, dar mai ales cu mine. Am simțit imediat cât de mult a apreciat proiectul și asta s-a simțit în fiecare detaliu, în fiecare întrebare a dânsei, în preocuparea de a trimite spre tipar un text foarte bun.
Cum a fost procesul în sine al traducerii? Ți-ai creat un set de bune practici? Ai citit cartea înainte, te-ai documentat despre autoare, spațiul și timpul cărora romanul li se subîntinde?
Am citit cartea înainte, desigur. Mai bine spus am ascultat-o pe una din aplicațiile pe care le folosesc pentru a accesa literatura finlandeză oricând îmi doresc. Fiind un roman polifonic, era foarte important pentru mine să simt nuanțele fiecărei voci, dialectul sau forma arhaică a cuvinelor și modul în care discursul personajelor evoluează de-a lungul cărții. Secretele mele au fost consecvența și viteza de croazieră. Fiecare mic capitol e relatat de altă voce și atunci am stabilit că cel mai sigur ar fi să traduc câte o singură bucată pe zi, pentru a avea timp să mă îndepărtez de vocea unui personaj și a mă reapropia de a altuia. Nu am grăbit nimic, am oferit atenție fiecărui cuvânt, fiecărei aliterații, fiecărei lighioane mitologice care cerea o denumire echivalentă, fiecărui sinonim după care scotoceam în mintea mea peste zi. Și serile. Serile cu liniște deplină în casă, în care îi ofeream spațiu calului lui Hartikka să mă înspăimânte sau în care mă uitam în ochii pisicii de pe coperta finlandeză și mă apucam de lucru.
Despre autoare știam deja multe, nu eram la prima întâlnire. Dar într-adevăr am ajuns să scotocesc după informații despre ea și motivele pentru care a plecat de la editura căreia i-a fost fidelă de la bun început și multe altele, ca să înțeleg anumite aspecte ale romanului cu evidente valențe autoficționale. Apoi articole istorice, desigur, despre primul și al doilea război mondial, cu toate că nu eram pe teren complet necunoscut.
Au fost cuvinte, fraze care s-au lăsat mai greu îmblânzite?
Desigur! Am dat peste cuvinte vechi, cuvinte cu foarte puține folosiri atestate, peste cuvinte din dialect pe care le-am găsit în dicționarul de meänkieli (în Suedia are statut de limbă de sine stătătoare, în Finlanda e considerată un dialect) și peste cuvinte încropite de autoare. Probabil că pentru fiecare traducător, munca de traducere se transformă în anumite momente în muncă de detectiv lingvistic. Și când drumul se înfundă complet, apelează la ajutoare. Pentru mine ghidul și ajutorul cel mai de preț poartă numele Cristinei Sandu, o autoare finlandeză de origine română și o traducătoare cu vastă experiență de la care am învățat enorm câtă vreme mi-a fost mentor în programul FILI pentru traducători începători. Îi sunt foarte recunoscătoare.
Când autoficțiunea și realismul magic se suprapun peste un secol de istorie a Finlandei, ca în cazul romanului de mai sus, traducerea pare o muncă serioasă de investigație, cum bine ai spus. Care au fost instrumentele de care te-ai ajutat?
Au fost multiple instrumente. Pentru fundalul istoric, a trebuit să mă reîntorc și să citesc articole despre anul 1917 și perioada imediat următoare declarării independenței Finlandei, al doilea război mondial, despre valurile de finlandezi care au plecat în America pentru a munci și cum s-au întâlnit cu populațiile băștinașe din America, dar m-am întors și la Kalevala cu eroii ei, la lucrările de artă inspirate de epopeea lor. Am răscolit și prin presă ca să înțeleg de la izvoare conflictul dintre Scriitoare și editura de la care a plecat, dicționare de specialitate, articole cu și despre arătări din folclorul românesc și universul religios, care să mă ajute să găsesc echivalențele perfecte pentru anumite secvențe. Și așa mai departe.
Urmărești literatura finlandeză contemporană? Ai vreun autor preferat care ar merita tradus în română?
Da, citesc cu nesaț literatură finlandeză contemporană ori de câte ori am măcar 10 minute libere. Comand cărți constant de la un anticariat din Finlanda care expediază rapid și eficient pachetele, iar când poftesc să citesc la ecran (se întâmplă și asta, da), am două platforme care, contra unui abonament lunar, oferă acces la câte o vastă bibliotecă și tot ce e mai nou și mai interesant de citit. Aceleași aplicații mă ajută în momentele zilnice de munci casnice, pe care le execut fără frustrare dacă în fundal se narează un audiobook în finlandeză. Ar fi mulți autori finlandezi prin intermediul cărora publicul român ar avea acces la cultura, la modul de viață finlandez și care ar merita să fie traduși în limba română, printre care Rosa Liksom, Pirkko Saisio, Juha Hurme, Kari Hotakainen, Sirpa Kähkönen, Iida Rauma, Hanna Hauru și mulți, mulți alții.
Ce artist finlandez ar asigura backgroundul muzical perfect pentru un club de carte?
Cluburile de carte sunt foarte diverse, dar piesa Matka Charlien kanssa de Katariina Honkanen ar fi probabil universal valabilă. Versurile fac trimitere la diverse titluri din literatura universală și are o linie melodică foarte plăcută.
Pentru clubul Doamnelor de Miercuri ar fi perfectă piesa Sisko, a trupei Emma & Matilda. Sisko înseamnă soră, ar fi un imn potrivit pentru niște cititoare care au crescut împreună consumând literatură la aceeași masă vreme de mulți ani.
[Fotografiile fac parte din arhiva Paulei-Olivia Cozma și a Marilenei Iovu.]
