Maria Rosário Pedreira este poetă, romancieră, scriitoare de cărți pentru copii și director editorial la Grupul Editorial Leya din Portugalia. Scrie poezie de când a învățat să citească, dar a publicat primul volum în 1996 – A Casa e o Cheiro dos Livros (Casa și mirosul cărților). Cu trei ani înainte i-a apărut romanul Alguns homens, duas mulheres e eu (Câțiva bărbați, două femei și eu). Și mai devreme a început să scrie o serie de romane pentru adolescenți, O Clube das Chaves (Clubul cheilor), publicată în 21 de volume, care a fost adaptată într-un serial TV. I-au urmat o altă serie de 19 volume, și ea ecranizată (Detective Maravilhas), dar și alte cărți pentru copii și alte volume de poezie. Și-a început cariera ca editoare la finalul anilor ’80, după ce a lucrat o perioadă ca profesoară. La Leya se ocupă de divizia de ficțiune portugheză. Mizând pe buna calitate și pe inovație și în literatura pe care o curatoriază, și în cea pe care o scrie, Maria Rosário Pedreira este convinsă că poezia oferă o mare libertate.
Scrieți poezie, ficțiune pentru copii și adulți și nonficțiune. Cariera de scriitoare poate fi trasată prin cărțile pe care le-ați publicat. Dar cum a început aventura dumneavoastră ca cititoare?
Vin dintr-o familie de cititori. Aveam multe cărți în casă și, fiind cea mai mică dintre cei patru frați, îi vedeam mereu pe mulți din familie citind, începând cu generația bunicilor mei. Apoi, am avut norocul să merg la o școală unde învățam să citim după o metodă numită „Cartilha Maternal”, abecedarul matern, metodă inventată de poetul João de Deus, și m-am îndrăgostit imediat de citit, de îndată ce am putut lega primele litere. Încă îmi amintesc primul text pe care l-am citit singură la școală cu voce tare, fără ajutor; spre deosebire de cifre și desene, pentru care nu simțeam mare atracție (poate pentru că nu aveam talent la arte și uram matematica), textele m-au fascinat mereu. La școala despre care vă povesteam, în zile de sărbătoare, recitam poezii și participam la concursuri de citit cu voce tare. Iar părinții mei făceau abonamente la reviste pentru copii și tineret, care soseau lunar prin poștă și unde găseam multe povești ilustrate de citit.
Din 1996, când ați câștigat un concurs de poezie care a dus la publicarea primului dumneavoastră volum, ați publicat șase cărți de poeme, inclusiv antologia Poesia Reunida. Când ați început să scrieți poezii și cum vă folosiți flerul de editoare în selectarea celor care urmează să fie publicate?
Am început să scriu imediat ce am învățat să citesc. Acasă, toată lumea vorbea foarte tare mereu și, în plus, era foarte greu să-i întrerupi… Cum erau mulți gălăgioși, eu, fiind cea mai mică, rar apucam să spun ceva. Cred că am început să scriu ca să pot comunica. Făceam poezii scurte pe care le dăruiam părinților mei la aniversări. Rămâneau impresionați și mă încurajau să continui. Cu toate astea, am publicat prima mea carte abia la 36 de ani, pentru că, scriind poezie de mică, nu-mi dădeam seama dacă era de bună calitate sau merita publicată. Abia mult mai târziu, cineva m-a convins să mă înscriu la un concurs pentru debut în poezie și am câștigat (asta m-a convins până la urmă). Referitor la cum identific ce trebuie publicat, cred că ține de experiență: greșim, mai greșim o dată, greșim ceva mai puțin… până ce, într-o zi, nimerim! Caut în general inovația în limbaj și structură și mi se pare incredibil cum, după atâtea secole de cărți scrise, încă mai găsim texte care să miroasă a nou.
Atât poemele, cât și romanul dumneavoastră, Alguns homens, duas mulheres e eu (Câțiva bărbați, două femei și eu) au o profundă latură autobiografică. Cât de mult din dumneavoastră înglobați de fapt în ficțiune sau în discursul poetic?
Ca să spun așa, pentru mine scrisul e în primul rând o formă de terapie… Scriu poezie mai ales ca să pot scoate din mine lucrurile urâte și triste. Încerc să transform ceea ce mă deranjează în ceva mai frumos (pentru mine și pentru ceilalți). Și apoi fac munca de cizelare, firește. Dar nu tot ce pare autobiografic este cu adevărat: sentimentul care stă la baza poemului, da, e genuin; dar pot inventa un alt scenariu, o altă narațiune sau personaje care să vorbească despre ce mă interesează. În a treia carte a mea, când am vrut să scriu despre durerea provocată de o mare pierdere, am povestit despre un cuplu care pierde un copil. Or, eu n-am avut niciodată copii; dar pentru mine, pierderea pe care o suferisem era într-atât de devastatoare, încât cel mai bun termen de comparație pe care l-am găsit a fost chiar moartea unui copil.
Seria dumneavoastră de 21 de volume pentru copii O Clube das Chaves (Clubul cheilor), scrisă împreună cu Maria Teresa Maia Gonzalez, a fost adaptată într-un serial TV de Skylight și difuzată de TVI și Disney Channel. Cum ați intrat în contact cu casa de producție, ați participat la producție și cum a fost această experiență?
În anii ’90 ai secolului trecut, în Portugalia au început să se facă multe adaptări audiovizuale după serii de cărți pentru copii. O companie de producție de film a contactat editura care publica O Clube das Chaves, spunând că i-ar interesa o adaptare după colecția noastră de titluri și am avut mai multe întâlniri să discutăm termenii acestei adaptări. Mai târziu am citit și toate scenariile în detaliu. Am înțeles că limbajul de televiziune avea la bază reguli care nu corespundeau întru totul poveștilor scrise: multă acțiune, scene romantice, de pericol, lecții de morală… Însă scenariștii cam duceau lipsă de imaginație pentru a îndeplini aceste cerințe atunci când nu le regăseau în carte și se întâmpla să facă și două-trei episoade în care scenele periculoase să fie practic identice (personajele urmărite de un bețiv/nebun sau închise într-un loc întunecat de unde nu puteau ieși). Repetau mult aceleași situații și era nevoie de un ajutor cu povești inventate special pentru serial. Apoi, în mod scandalos, făceau greșeli de ortografie, ceea ce era cu totul inacceptabil, pentru că actorii erau copii și nu puteau primi scenarii care să nu fie scrise corect. În cele din urmă, am ajuns la concluzia la care noi, cititorii, ajungem întotdeauna: cărțile erau mai bune decât episoadele filmate…
Portofoliul dumneavoastră include și alte cărți pentru copii, printre care Detective Maravilhas o serie de 19 volume. De fapt, ați debutat cu acest gen, deși ați început să scrieți poezie cu mult înainte. Aveți instrumente narative speciale, o abordare sau un ritm diferit atunci când scrieți cărți pentru copii în comparație cu atunci când scrieți ficțiune și nonficțiune pentru adulți?
După ce am terminat studiile la universitate am început să lucrez ca profesoară – abia câțiva ani mai târziu am ajuns editoare. Doar că am fost trimisă la o școală cu clase de elevi problematici, care pierduseră deja mai mulți ani și rămăseseră foarte în urmă cu învățătura. Erau la un nivel de cunoștințe de 11-12 ani, dar vârstele lor erau între 14-16 ani. Manualele școlare și textele erau prea copilăroase pentru ei, așa că m-am hotărât, ca să-i atrag spre lectură, să încep să scriu povești împreună cu altă profesoară, o prietenă cu care chiar fusesem colegă în gimnaziu și care întâmpinase aceleași probleme. Așa am început să scriu cărți pentru copii. Mai târziu, am participat la un concurs național organizat de o editură și am primit o ofertă pentru o serie completă (O Clube das Chaves). Nu era nimic foarte literar, obiectivul era să creăm cititori; strategia era să construim un mister și să dezvăluim enigma la final. Două familii: una liberală, alta conservatoare. Copii și adolescenți. Unii cu probleme, alții elevi silitori. Și un limbaj foarte simplu, dar îngrijit, pentru a ajunge la toți cititorii. Stilul era dinadins neutru, așa încât în cărțile pe care le-am scris cu Maria Teresa, nu se simte cine unde a scris – în condițiile în care fiecare scria câte o jumătate de carte. În poezie am o marcă proprie, un stil, un fel de a scrie recognoscibil ca fiind al meu și aparte. Poezia oferă o mare libertate autorului. Cărțile pentru copii nu, ele trebuie gândite pentru cititor.
Ați intrat în lumea editorială în 1987. Cum arăta atunci industria portugheză de carte și care sunt principalele schimbări care au avut loc de-a lungul anilor?
Aș avea nevoie de multe pagini să răspund, în primul rând pentru că, fără computere și fără internet, totul dura foarte mult… Dar cred că principala diferență constă în faptul că pe atunci centrul unei ediții era autorul, cel care scrie cărțile, iar azi e cititorul, cel care cumpără cărțile. Azi, patronii editurilor par să fie mai interesați să facă bani decât să educe, să formeze și să informeze publicul sau să schimbe viața celor care citesc opere extraordinare și cu substanță. Cred că asta spune totul. Am dat o muncă bazată pe o misiune pe ceva numit „rentabilitate”.
Sunteți director editorial la Grupul Editorial Leya, cel mai mare grup editorial din Portugalia, ocupându-vă de divizia de ficțiune portugheză. Care sunt criteriile după care selectați autorii pe care îi publicați?
Criteriile trebuie să fie, înainte de toate, calitatea, consistența, verosimilitatea și, cum am spus mai devreme, inovația. Materialul din care e făcută literatura e limba și atât, aceeași limbă pe care o folosim când cerem o cafea, când cumpărăm o aspirină, când insultăm pe cineva pentru că n-a oprit la trecerea de pietoni, în orice… De multe ori există cărți care respectă mare parte din aceste criterii, totuși după ce le citim până la capăt, nu rămân cu noi, nu învățăm nimic din ele, în timp ce altele strălucesc încă de la prima frază. E cu adevărat greu să alegi grâul de neghină, cu atât mai mult cu cât, în prezent, neghina e foarte valorizată și e de ajuns ca autorul să fie o personalitate celebră pentru ca volumul să aibă succes… Un alt lucru pe care trebuie să-l luăm în considerare este dacă există cititori pentru cartea pe care o primim. Poate fi o carte bună, dar potrivită unui număr foarte mic de oameni, unei elite – în acest caz e de preferat să nu irosim hârtia și să o scoatem doar în versiune e-book.
Ce înseamnă un bestseller pentru Leya Group în termeni de exemplare vândute? Ce înseamnă un autor portughez bestseller?
În primul rând, Portugalia e o țară foarte mică. Și, cum am fost analfabeți atâta timp din cauza dictaturii, sunt puțini cititorii pentru o literatură de calitate. Dar, de exemplu, am publicat anul acesta, în februarie, un roman al unei autoare care a ajuns deja la a noua ediție și a vândut aproximativ 15.000 de exemplare. Așadar, o medie de 5000 e deja o reușită, pentru că majoritatea tirajelor de titluri literare de autori necunoscuți e de 1500 de exemplare, poate puțin mai mult. Un autor de bestseller e cel care rămâne în top multe săptămâni și vinde bine toate titlurile din portofoliu (25.000 de exemplare, de exemplu).
Care este situația exportului literaturii portugheze către alte limbi? Există vreun instrument pe care autorii sau editorii l-ar putea folosi în acest sens? Știu că unele instituții portugheze oferă sprijin pentru traducerea și publicarea literaturii portugheze în străinătate prin programul LATE. Cât de util este acesta în exportul literaturii din Portugalia?
Sunt din ce în ce mai mulți autori portughezi traduși în alte limbi. Sigur că ajută faptul că Direcția Generală a Cărții oferă subvenții pentru traducerea autorilor portughezi în străinătate, la fel ca și contactele pe care editorii sau autorii le stabilesc în cadrul târgurilor de carte și festivalurilor literare. Există și mulți traducători care se interesează de anumite cărți, le fac recenzii detaliate și laudative pe care le distribuie în țările lor în căutare de editori. Poezia mea a fost tradusă în Spania acum câțiva ani mulțumită unei traducătoare foarte active. La fel se poate întâmpla ca doi scriitori din țări diferite să se cunoască la un festival și apoi să-și propună câte o carte fiecare pentru editura celuilalt. Însă dacă nu se întâmplă nimic din toate astea, e esențial să ai o mostră tradusă (în general în engleză) pentru ca editurile străine să poată avea acces direct la stilul autorului. Cum aproape nimeni nu știe portugheză în editurile din alte țări, e mai greu să obții contracte de traducere. Și, pentru că cel care vinde drepturile nu e editorul, ci un „vânzător”, se întâmplă deseori ca persoana respectivă să nu cunoască 100% cartea, ci doar un sinopsis și atunci nu reușește să trezească interesul colegilor într-atât încât să o vândă. Chiar și așa, avem mai mulți autori traduși azi decât acum douăzeci de ani, poate pentru că, odată cu rețelele sociale, scriitorii sunt mai vizibili și comunică mai mult cu publicul.
Unele dintre poemele dumnevoastră însoțesc liniile melodice ale unor cântăreți celebri de fado din Portugalia. Ce melodie ar fi coloană sonoră pentru cariera dumneavoastră literară și profesională de până acum?
Versurile pe care le scriu pentru cântece și fado-uri nu le consider poezii. Le văd ca texte mult mai puțin lucrate decât o poezie, pentru că trebuie înțelese în timp ce sunt interpretate de cântăreți, prin urmare trebuie să fie simple și directe. Dacă melodia ajunge la final și cei care au ascultat n-au înțeles-o e un eșec! N-aș ști foarte bine ce să spun referitor la coloana sonoră a carierei mele, dar un cântec care mă reprezintă ar putea fi „Olhos nos olhos” (Ochi în ochi) al muzicianului și cântărețului brazilian Chico Buarque de Holanda. Când oamenii se privesc ochi în ochi, descifrează mai bine ce gândește și ce simte celălalt; pe de altă parte, e un cântec despre cineva care, în ciuda tuturor situațiilor potrivnice și înfrângerilor, nu s-a lăsat doborât și își urmează în continuare visul. Toți editorii au nereușitele lor, firește, dar nu renunță. Și la fel mă simt și eu.
[Interviul cu Maria Rosário Pedreira a fost realizat cu ocazia participării Portugaliei ca invitat de onoare la Bookfest. Interviul a fost tradus din portugheză în română de Simina Popa.]
[Fotografii: Pagina de Facebook Portugalia, invitat de onoare la Bookfest 2025.]
