Laura Frunză este scriitoare, traducătoare și coordonatoarea blogului care-i poartă numele. În 2023 a publicat primul său roman, Nu-i ușor să fugi de fericire, la editura Trei. Traduce din engleză și germană, colaborând cu numeroase edituri din România. A absolvit Facultatea de Litere (departamentul de Limbi și Literaturi Străine) din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și lucrează în Resurse Umane. Cum pasiunea și profesionalismul îi sunt resurse la îndemână, Laura Frunză reușește să îmbine armonios familia, jobul și proiectele personale.
De fericire nu-i ușor să fugi. Așa că de ce să n-o primim? Care au fost până acum punctele de maximă fericire?
Când s-au născut copiii mei și când mi-am văzut prima oară romanul scos din tipar. Și imediat după aceea vine roadtripul din 2024, când am fost cu prietena mea prin Grecia cu mașina. Au fost câteva zile de pură fericire, pentru că am putut să mă bucur de tot, fără să-mi fac griji pentru nimic, fără să planific, fără să muncesc (adesea muncesc în vacanțe), fără niciun fel de stres.
Ai publicat în 2023, la editura Trei, romanul Nu-i ușor să fugi de fericire, adăugând astfel și pălăria de scriitoare în portofoliul tău profesional. E un romance cu un thriller touch, gen puțin exploatat de sciitorii români publicați de edituri centrale. Cum ai ales această zonă și cum a fost primit de public?
Întotdeauna mi-au plăcut cele două genuri, poveștile de dragoste și cele polițiste, așa că am încercat să le combin, dar cu accent pe ceea ce am crezut că pot să scriu mai bine. Mi-ar plăcea să scriu un roman polițist, dar eu sunt un om foarte nerăbdător ca personalitate (uneori când citesc thrillere, mă duc să văd finalul, pentru că nu suport starea de tensiune) și nu cred că aș reuși să creez o intrigă bună fără să dau de gol criminalul prea devreme. Mi-am dorit să scriu „women’s fiction” așa cum se scrie în afară și să aduc un pic și din popularitatea romanelor de dragoste, dar fără să cad în capcana de a scrie o carte „goală” doar pentru a scoate în prim-plan o poveste de dragoste. Eu zic că am reușit ce mi-am propus și sper ca acest roman să deschidă drumul și altor autori să scrie fără rușine cărți din acest gen literar. Romanul meu s-a vândut foarte bine și a fost bine primit de majoritatea cititorilor interesați de acest segment.
A durat cam un an și jumătate scrierea romanului, spui undeva. Cât a durat procesul găsirii unei edituri și cum a decurs colaborarea cu echipa editurii Trei, de la pitch la promovare și rapoarte de vânzări anuale?
Găsirea editurii nu a durat foarte mult. Mi-am dorit să lucrez cu Laura Câlțea ca redactor și ea a propus cartea editurii pentru colecția de autori români. M-am bucurat enorm că a fost acceptată și a apărut destul de repede, la câteva luni după semnarea contractului, deoarece manuscrisul nu a avut nevoie de foarte multe intervenții. Colaborarea cu editura Trei a fost una excelentă, nu cred că-mi puteam dori mai mult. Este o editură care face foarte multe eforturi pentru autorii români din portofoliu, desfășoară campanii de lansare personalizate, găsește oportunități de promovare pentru fiecare în parte și comunică transparent în orice etapă.
Implicarea scriitorilor în promovarea propriilor cărți devine tot mai importantă. Cum te raportezi tu la acest aspect și cum ai procedat până acum?
Da, acum nu mai ești doar scriitor, trebuie să te transformi și într-un promotor și vânzător al propriei cărți. Pe mine m-a ajutat faptul că am un blog și canale de social media aferente, astfel că am putut ajunge mult mai ușor la potențiali cititori. Dar o să recunosc că, deși sunt om de social media, nu știu să mă promovez foarte bine sau am o jenă să fac asta. De exemplu, dacă într-un grup cineva cere recomandări de scriitori români, mai degrabă recomand câțiva dintre scriitorii mei preferați decât să mă recomand pe mine. Nu știu dacă asta are de-a face cu vârsta (pentru că am văzut autori tineri extrem de încrezători, care se recomandă singuri fără să aibă reținerile mele) sau cu felul meu introvertit de a fi. Nu-mi place să ies în evidență și mă stânjenesc până și laudele. Lucrez mult cu mine la partea asta și, pentru că la horoscop mi-a zis că ăsta e anul în care să-mi celebrez succesele (nu cred în astrologie, dar când zice de bine, de ce nu?), încerc să primesc cu inima deschisă orice laudă și orice bucurie legată de romanul meu, cum ar fi că o vom avea curând la Clubul de carte al Doamnelor de Miercuri.
Romanul nu este singura ta carte, în 2016 publicând la editura Casa volumul Brâie de inspirație folclorică. Cum a luat naștere acest proiect și care i-a fost parcursul?
Acest proiect a fost unul mai special, scris la inițiativa editurii Casa care dorea să aibă în colecția Idei creative și un autor român. M-a bucurat foarte mult propunerea, așa că m-am gândit la ceva care să fie și practic, dar să valorifice și pasiunea mea pentru folclor. Și așa au ieșit brâiele de inspirație folclorică, dar care pot fi integrate și în ținute moderne. Eu am făcut brâiele, am scris textul și editura le-a fotografiat. A fost o muncă de echipă care ne-a făcut mândri pe toți.
De asemenea, cam în aceeași perioadă a mai ieșit o carte la care am contribuit, de data asta una pentru copii, scrisă împreună cu alte persoane din social media (Ana Nicolescu, Miruna Mărgărit, Monica Popescu, Tily Niculae) în beneficiul Asociației Unu și Unu. Gloria și unicornul magic este o poveste terapeutică pe care noi am scris-o în sprijinul prematurilor și care a rămas până în prezent un proiect singular pe piața de carte din România.
Traduci din engleză și germană atât cărți de ficțiune și nonficțiune, cât și cărți pentru copii mai mici, mai mari. Cum ai intrat pe acest drum al traducerilor?
Am o poveste foarte amuzantă despre cum am ajuns să fac traduceri. Acum foarte mulți ani am cumpărat o carte care era foarte prost tradusă și deloc redactată (apăruse pe piață probabil fix așa cum o primise editura de la traducător, cu fraze lăsate netraduse și cu notițe). M-am enervat, am dat un mail la editură și un redactor de-acolo mi-a scris să mă întrebe dacă nu vreau să dau o probă de traducere. Am dat proba și am început să traduc pentru ei. A fost un punct de cotitură în viața mea pentru că până atunci traduceam doar documente și acte, fiind traducător autorizat de Ministerul Justiției după ce am terminat Facultatea de Limbi Străine de la Iași. Mi-am descoperit o vocație, pur și simplu îmi făcea plăcere să traduc un text literar, să găsesc cele mai bune înțelesuri ale cuvintelor și să le fac să sune românește.
Ai un ritual al procesului de traducere? Citești cărțile înainte, te documentezi?
Nu am un ritual, mai ales că eu lucrez și cu normă întreagă la o corporație, deci tradusul e o activitate suplimentară pe care o fac pe apucate. La fiecare roman îmi propun să nu citesc înainte pentru că faptul că nu știu ce se va întâmpla mă stimulează să traduc mai cu spor, dar de cele mai multe ori nu reușesc. În plus, cititul în avans mă ajută să uniformizez terminologia și să înțeleg anumite referințe înainte de a ajunge acolo. Mă documentez foarte mult pentru unele cărți. Ați fi surprinși câtă muncă e uneori la o carte pentru copii ilustrată! În plus, eu traduc anual și câte o carte sau două cu scene detaliate de intimitate și acelea sunt cumplit de greu de tradus. Dacă până ajung la momentele alea, traduc în medie 10-20 de pagini pe zi, scenele picante îmi iau câteva ore un paragraf. Limba română nu e suficient de complexă pentru a reda subtilitățile acțiunilor picante, așa că e greu de găsit un echilibru între cuvintele vulgare și cele anatomice. De asemenea, non-ficțiunea e la fel de problematică, deoarece sunt mulți termeni cărora nu li s-au găsit corespondente clare în limba română (din domeniul educației parentale sau al psihologiei, de exemplu) și atunci trebuie să citesc foarte multe materiale suplimentare ca să înțeleg cum să reproduc cât mai bine ideile.
Cum a decurs până acum relația cu redactorii cărților traduse? Cum te raportezi la propunerile lor? Au fost momente de negociere mai aprinse?
Am noroc de o relație excelentă cu toți redactorii cărților traduse. Mi s-a întâmplat și să accept, dar și să insist foarte mult pe anumite pasaje să rămână așa cum le-am tradus eu. N-aș putea spune că negociem aprins, deoarece eu sunt mereu înclinată să găsim calea de mijloc. Însă trebuie menționat că nu primesc șpaltul redactat pentru revizie la toate editurile, deci depinde și dacă văd corecturile înainte să iasă cartea din tipar. Mi s-a întâmplat odată să nu revizuiesc șpaltul și să găsesc o greșeală colosală în cartea tipărită, greșeală pe care eu n-aș fi făcut-o niciodată. Am semnalat editurii și am refuzat să anunț apariția cărții până n-a apărut alt tiraj. Insist în special la cărțile pentru copii, unde cuvintele sunt mai puține și trebuie să redea cât mai multe. Un singur cuvânt înlocuit poate schimba sensul frazei sau chiar stilul întregii cărți.
La începutul anilor 2010, criza economică începuse să afecteze serios piața de carte din România. Ai avut atunci și un conflict cu o editură cu care ai colaborat și care nu și-a respectat obligațiile contractuale. S-au mai repetat aceste probleme? Vezi o schimbare în ceea ce privește relația edituri-traducători în ultimii ani?
În ceea ce mă privește, genul acela de probleme nu s-au mai repetat. Îmi aduc aminte că atunci toată lumea îmi spunea că nicio editură nu mă va mai contracta vreodată, lucru care nu s-a întâmplat, pentru că am lucrat de atunci cu o mulțime de edituri mari și mici din România. Nu știu dacă are legătură cu scandalul menționat, dar nu am mai avut cazuri de edituri care să nu-și respecte obligațiile contractuale. Însă știu sigur că editura în cauză a continuat cu practicile respective pentru că periodic mai primesc câte un comentariu pe blog la articolul cu pricina în care oamenii (traducători, colaboratori) se plâng de relele practici în ceea ce privește remunerarea.
Schimbări foarte multe în relația edituri-traducători nu pot spune că văd. La aspecte negative, aș putea spune că în continuare tariful e standard și nu se poate negocia, nu se primește procent din vânzări (ca în alte țări, de exemplu), iar la lucruri pozitive menționez faptul că din ce în ce mai multe edituri au început să pună numele traducătorului pe copertă. Dar, pe de altă parte, am aflat că unii traducători au început să livreze traduceri făcute cu AI, ceea ce scade încrederea editurilor în noi ca breaslă. Cred că e nevoie de reguli mai clare de ambele părți, dar în contextul economic actual și cu amenințarea AI-ului nu cred că se va întâmpla asta prea curând.
Ai blogul care-ți poartă numele din 2008, unde scrii articole despre lifestyle, viața de familie, cărți și evenimente culturale. Ce te-a determinat atunci să-l lansezi și cum reușești să menții constanța articolelor?
Am început ca un blog de mamă pentru că eram însărcinată în șapte luni cu fiica mea. La momentul acela scriam pe Yahoo 360, era tot un soi de platformă pe care îmi notam diverse gânduri și sora mea mi-a recomandat să trec la WordPress, ceea ce am și făcut. Am trecut de-a lungul anilor prin mai multe rebrandinguri, adaptându-mă atât la cine eram eu în acel moment, cât și la cerințele pieței. Acum am rămas mai degrabă pe partea de cultură, scriu despre cărți, teatru și filme, dar mai postez ocazional și despre călătorii și drumeții sau lucruri legate de stilul nostru de viață – sănătate, educația copiilor, finanțe și organizare și, pasiunea mea de o viață, mâncarea bună.
Cu toată sinceritatea, nici nu știu ce mă mai mână în luptă, ca să zic așa, de ce mai scriu și pe blog și nu-mi restrâng activitatea doar la social media. Poate e faptul că blogul e accesat în continuare, poate faptul că am o platformă a mea personală pe care o îngrijesc și o întrețin eu, poate faptul că acolo informația rămâne și nu se pierde într-un ocean de lucruri mereu noi într-un flux de știri extrem de aglomerat.
Ai observat, în cei 18 ani de blogging, schimbări de interes, de abordare, de perspectivă ale publicului tău? Cum te-ai adaptat acestora?
Cred că da și asta se datorează faptului că am „crescut” împreună, ne-au crescut copiii, ne confruntăm cu aceleași probleme ale vârstei mijlocii și atunci e normal ca oamenii să continue să se identifice cu ceea ce scriu. Publicul meu s-a mai cernut în timp și mi-au rămas alături oamenii cu care împărtășesc aceleași viziuni, pasiuni, interese. Am cititori care îmi spun că își comandă toate cărțile la care fac eu recenzie. E o onoare dar și o responsabilitate foarte mare, mereu mă gândesc că poate n-o să le placă și i-am făcut să dea banii degeaba.
Viața ta de cititoare cuprinde și participarea la cluburi de carte. Cum li te-ai alăturat acestor comunități și ce-ți menține acolo entuziasmul?
Merg de mult la cluburi de carte, ba chiar am și moderat unele. Cel mai recent (adică de vreun an) m-am alăturat Clubului Doamnelor de Miercuri, unde m-a invitat prietena mea, agentul literar Marilena Iovu. Îmi plac foarte mult fetele de acolo, pentru mine contează în primul rând oamenii (atât moderatorul, cât și participanții) și abia apoi cărțile care se discută. Dar fac bookclub hopping, dacă pot să-i spun așa, adică merg și la altele, în special dacă au autori invitați sau discută despre cărți care mi-au plăcut mult. Pe mine cluburile mă ajută foarte mult să văd și alte perspective, să aflu alte înțelesuri, alte percepții ale unor cărți. Mi s-a întâmplat adesea ca eu să interpretez o carte într-o cheie și altcineva în complet altă cheie și a fost ca și cum mi-ar fi deschis ochii. Cred că discuțiile libere despre cărți sunt extraordinar de benefice pentru că te învață să exprimi o opinie, să accepți părerea diferită a cuiva și, mai ales, să-ți dai seama că fiecare cititor citește aceeași carte, dar în mod diferit. Cel mai recent am început să moderez clubul de carte al editurii Univers și am rămas surprinsă atât de prezența numeroasă, cât și de faptul că există interes pentru cluburi nou-apărute.
E miraculos cum printre job full-time, doi copii, traduceri, blog, cărțile proprii și multe alte activități mai găsești timp și pentru tine. De fapt, mai găsești? Care sunt cărțile, muzica și priveliștile care-ți dau spațiu să respiri?
În ultima vreme nu prea mai găsesc timp pentru mine. Am un an și ceva de când muncesc la foc automat și am trecut și prin două episoade de burnout. Nu prea ascult muzică, îmi place enorm liniștea și o savurez cât de des pot, având un copil mare căruia îi place mult să vorbească și un copil mai mic căruia îi place să știe toți vecinii că e acasă. Cred că sunt doar eu cu mine atunci când mai ajung la un spectacol de teatru sau la un film și pot să stau acolo în sala întunecată două ore fără să ceară nimeni nimic de la mine. Îmi place să ies în natură foarte mult dar, din păcate, nu reușesc atât cât mi-aș dori. Îmi plac drumețiile la munte, dar din păcate în ultimii doi ani a fost un cumul de factori care m-au împiedicat să ajung pe poteci atât de des cât aș fi avut nevoie. Trăiesc mereu după principiul „să treacă și asta (un proiect, o amplificare a volumului la jobul de bază, o traducere, să-mi scriu noul roman etc.)” și o să mă odihnesc mai mult, o să respir mai mult, o să mă uit la toate serialele alea salvate pe Netflix, dar la care nu ajung niciodată, o să mă urc în tren să plec o zi la mare, o să ies la cafele cu prietenele mele, o să (re)citesc toți clasicii din facultate, dar timpul trece și vine primăvara și plouă, apoi vara și e prea cald, apoi toamna când încep copiii școala, apoi iarna și e prea frig, și proiectele mele se adună și eu mă trezesc că am trăit doar mici momente furate printre episoade de stres. Voi să nu faceți ca mine!
[Fotografiile fac parte din arhiva personală a Laurei Frunză.]
